Rame, cutii, culori şi amintiri

Povestea ramelor şi cutiilor vesele şi colorate ar putea începe cu un deja aşteptat „a fost odată ca niciodată”, dar acest odată nu s-a petrecut chiar aşa, la începutul lumii. Dar s-a petrecut la începutul lumii celui de-al doilea pruncuţ al meu. Adică atunci când încă el se afla în burtică. Şi tare îi era bine, cred eu. Dar tocmai de bine ce se afla, s-a gândit să cunoască lumea de afară, să audă culori şi să vadă sunete, provocându-şi mămica la ceva la care visase dintotdeauna şi care era mereu blocată în faţa pensulei şi a culorilor: să picteze ceva vesel, ceva care să trezească bucurie însă şi altora. Şi a îndemnat-o, cum ştia că iubeşte lemnul, să încerce cu o ramă simplă, care aproape cerea să fie atinsă de mână de om, să poată exprima şi ea ceva, nu ca celelalte miliarde de surori ale ei din toată lumea.

Şi mămica puiului a simţit că dorinţa e mai mare decât îşi imaginase vreodată, că ideile veneau frumos grămadă şi au început a curge gânduri, amintiri, stări, trăiri de demult sau de o clipă, toate colorate, nuanţate, potrivite cu parfumuri de stare, cu linii lungi, forme geometrice sau cu unduiri line. Cu gânduri la lumi îndepărtate, miros de alge sau umbreluţe-margarete în ploi roz, de vară. Cu flori decupate din calendare imaginare, cu puncte moderne, cu cercuri ameţitoare sau mozaicuri delicate.

Şi povestea a continuat, ca orice poveste, cu venirea pe lume a Făt-frumosului care creştea într-o zi cât alţii….dar ştiţi voi asta, cu apariţia cutiuţelor tainice, cu modele născute din mişcări de picioruşe rotunjoare ca şoriceii ăia albi…

Vin gândurile cu drag, iar ramele se nasc, aşa, ca pruncii, mai lin sau mai lung, cu zâmbete, surâsuri, dar şi cu lacrimi, însă toate toate din dragoste. Din dragoste pentru chipuri care se destind, care surâd după zile apăsătoare, pentru oameni care tresar în faţa verdelui tonic şi a violetului romantic, care pipăie rama ori cutia asigurându-se că e reală, nu inventată de imaginaţia lor. Care se bucură în faţa culorii şi a formelor. Fiindcă există, pentru fiecare, o ramă potrivită. O ramă potrivită cu toată fiinţa lor, ca nota de bază a unui parfum sau o ramă a stării de spirit. O ramă însă în sufletul căreia să se cuibuşească, aşa cum mi-a spus cineva drag, un chip iubit. Sau mai multe. Neapărat dragi tare.

Povestea mea trăită ar putea fi fără de sfârşit, dar cuvintele le opresc aici invitându-vă în lumea mea de poveste sau în povestea mea de lume unde să descoperiţi hăinuţa potrivită unei imagini dragi vouă.


Ce-şi pot şopti una alteia o ramă şi o cutiuţă de bijuterii dacă ar sta împreună pe acelaşi raft, îmbrăcate în rochiţe roz cu umbreluţe-margarete, colorate manual şi lăcuite pentru străluciri estivale? Ar depăna amintiri, s-ar lăuda cu ce păstrează fiecare drag, s-ar amuza ori ar cădea pe gânduri. S-ar admira reciproc. Aşa, ca orice e însufleţit.

Exerciţii de imaginaţie cu final neaşteptat

Cam de când Vladimir avea 3,6 ani(adică de vreun an şi câteva luni;D)am inventat nocturnele "exerciţii de imaginaţie" în locul clasicei lecturi de seară, de multe ori din cauze de tulburări şi bruiaje(sunt eufemisme totuşi)din partea lui Filip. Şi ne distram, ne(teoretic) induceam somnul sau ne mai lungeam la vreo povestioară fantezistă, iar Filip ne ajuta numai cu un fond sonor rezonabil.

De obicei, lucrurile stăteau aşa: se alegea primul povestitor(ba eu, ba eu!) şi exerciţiul creativ începea. Şi uite aşa călătoream ba pe plaje pustii(asta eram eu, sociopata:D), ba pe munţi înzăpeziţi, ba prin spaţii greu de poziţionat geografic.

Îmi amintesc(bine că încă mai pot asta) de primele "exerciţii" ale lui Vladimir pe care am să încerc să le reconstitui, aproximativ. E adevărat că atmosfera e greuţ de redat, însă farmecul povestirii vladimiresciene stă şi în "povestea" propriu-zisă. Totul e spus şoptit, luuuung, ca o curgere plină de mister.Până într-un punct.

"Sunt eu, pe apă, la piscinăăăăăăă. Şi pluteeeesc, pluteeeesc. Şi apa e călduţă şi eu tot plutesc. Şi e plăcut şi simt că mă bucur. Şi tot pluteeesc şi buuuum!! dintr-o dată mă lovesc de marginea piscinei. Şi gata, mama! Acum spune tu"

Şi veneam eu cu ale mele liniştitoare, aducătoare de somn(aşa credeam eu) şi eram anunţată:"Mama, mai am una tare!". Şi speram că asta ne va aduce somnul. Habar nu aveam eu ce urma să aud.

"Suntem la munte suuuuuuuus, suuuus, cu toţii(am observat preocuparea permanentă a lui de a aduna în aceeaşi poveste familia, de a legaliza relaţii, de a îndemna la "facerea" de copii pentru cei care nu au încă - aviz Cristina şi Alin)şi eu mă dau cu placa pe zăpadă. Şi tot cobor, cobor, alunec uşor la vale(experienţa asta a fost reală) şi mă toooot duuuuc, mă duc şi... şiii...pac! mă izbesc de un copac şi încep să râd"

Evident, finalurile astea ne aruncau în râs nebun şi departe de noi somnul.

Acum, de ceva vreme, vrea să îmi spună poveşti(cred că asta e consecinţă a vizitei ceva mai lungi la bunici). Şi dacă povestea iniţială a fost ceva abracadabrant şi greu de reprodus(ceva cu salvarea mea de la închisoare?! Dumnezeu ştie, nefericita de mine, cum ajunsesem acolo, că nu am aflat), următoarea era o povestioară despre un băieţel, un tătic aflaţi acasă(mama o fi fost şi ea oare la închisoare?!)şi despre cum băieţelul i-a spus tatălui că îşi doreşte un caiet cu exerciţii de matematică(nu e copilul meu, cred):D, iar tatăl acceptă şi pornesc împreună la librărie(unde iarăşi e o secvenţă încâlcită cu vînzătoarea care nu găsea caietul potrivit şi le tot încurca)de unde se aleg cu mult doritul obiect. Şi cum vin acasă şi copilul sare la măsuţă lui să se joace cu exerciţiile.
Eu, liniştită cu finalul fericit, cu somnul doldora pe gene, zic ceva că mi-a plăcut povestioara. (şi tot "psihanalizam")
Vladimir, ridicându-se, fixându-mă cu privirea:" Auzi, dar îţi imaginezi că putea să fie şi varianta "Nu, fiule, nu îţi iau caietul!" şi se termina povestea?

Hihihi-urile mele au devenit ale tuturor

Comunicare nonviolentă

În lumea în care pedeapsa şi recompensa sunt fruntaşe(şi sper să revin asupra subiectului), am descoperit şi o altă cale de comunicare, cea nonviolentă, şi, bizar, într-un autobuz am avut bucuria să citesc(redau aproximativ): " Un bilet RATC(două călătorii) costă 3,5 lei, iar un bilet eliberat în mijlocul de transport de reprezentanţii RATC -100 lei (se achită pe loc) sau 200 lei după 24 de ore."

Aceeaşi informaţie transmisă pozitiv, prezent, fără "sugestii" de trări(vină, frică, ruşine). Tot amendă, dar mai prietenos sugerată.

Perspective multiple

Acum două seri, Filip era foarte ocupat(îl urmărisem de câteva zeci de minute bune, dar greu mi-am amintit că aş putea să-l filmez):






Dacă sunteţi nostalgicii Crăciunurilor, atunci probabil puteţi vedea bine în gesturile lui mimetisme specifice perioadei menţionate, cu îndesări de dulciuri, cadouaşe, fructe în ciorăpei, săculeţe etc. Dacă însă viziunea e mai aproape de senzaţia de film de acţiune cu „terorişti”care îşi blindează şosetele, atunci vă asigur că e delicios acest „luptător” al meu şi că v-aţi distra să-l aveţi prin preajmă. Dar şi un picuţ costisitor:D.

Mai există şi alte perspective însă, cel mai sigur, el învăţa ceva. Experimenta. Ordona sau dimpotrivă dez-ordona. Fiindcă am aflat, cu timpul, că puii au nevoie să se manifeste şi în dezordine tocmai fiindcă şi-au fixat bine un concept şi trebuie să-l probeze în diverse forme. Sau, pur şi simplu, acumulările de frustrări trebuie şi ele împrăştiate. Nu ştiu sigur întotdeauna ce urmăresc ei exact când repetă la nesfârşit acţiuni ciudate pentru un adult pus la curent cu evoluţia conform statisticilor(că nu prea multe cărţi îţi spun că, deşi ar putea învârti continuu o roată preţ de 20 de minute, nu e totuşi autist:D. Şi, jenată şi amuzată, acum recunosc faptul că l-am suspectat pe Vladimir de autism numai pentru că avea bucuria şi curiozitatea să învârtă la nesfârşit roţi ori să închidă şi să deschidă uşi).
Am înţeles însă, cu timpul, că toate astea sunt surse de a învăţa. Iar reluările astea mie îmi spun că ceva a rămas nelămurit. Cumva, ideea de „învăţare”, „educaţie” limitată numai la ceea ce cred adulţii că ar însemna asta(cu spaţii special amenajate, cu momente marcate temporal, cu jucării sau obiecte cu specific educativ, cu explicaţii adesea prea lungi şi neapărat în prezenţa părintelui etc) o tot descopăr din ce în ce mai inutilă, mai falsă, mai nepotrivită în relaţia cu copiii mei. Atunci am dat liber experienţelor de tot felul.
Exemplu: aşa au descoperit că pot avea o baie plină de spumă dacă varsă conţinutul unui şampon(fireşte, nou-nouţ) şi dau drumul mai tare apei. Am spus baie, nu cadă!

Observ acum câtă nevoie au să studieze uneori singuri, ca apoi să vină să-ţi formuleze o teorie pe care tu o cunoşti, dar pe care ei au descoperit-o în joacă, fără suportul teoretic. Adică exact pe dos decât am fost obişnuiţi, nu?

Despre copilul (meu) independent

Prin septembrie ziceam ceva despre fusta mea luungă şi largă de care speram să se ţină copiii mei. Că aşa am auzit eu că ar face pruncii. Mai ales cei nedespărţiţi de mamă, alăptaţi, dormitori alături de părinţi, ascultaţi, dintr-ăia „răsfăţaţi” cum li se spune des, nelăsaţi să plângă( aiurea). Stau de fusta mamei. Şi când colo, m-am trezit(bine, m-am trezit eu de mai multă vreme) că nimeni nu se ţine de fusta mea. Şi am plâns mult. Fiindcă am realizat că fiecare avea alte preocupări, fiecare avea independenţa lui şi fusta mea era cam inutilă. Şi m-am dezbrăcat, punându-mi ceva mai comod care să îmi permită să alerg după ei, să mă cocoţ prin cele mai surprinzătoare locuri, să mă pot mişca în ritmul lor, nu ei într-al meu.

Acum, Vladimir e la bunici. Pentru prima dată fără vreunul din noi. Şi-a dorit mult, a fost îndelung invitat şi plecarea s-a produs. Şi este atât de prins cu ceea ce face încât nu are vreme să povestească şi cu noi(părinţii). Eu sunt cea nedumerită în povestea asta. Şi mă avertizase Ralu Conţiu!Fiindcă nu-mi imaginam că zâmbitoricul cel mare e deja pregătit de vizite lunguţe, fie ele şi la bunici(în trei zile au dat gata deja vreo două cărţi despre insecte şi ceva brad de carton gata de împodobit, explorat zilnic parcul vreo câteva ore şi multe alte trasnăi, cum zice el).

Ştiu, de asemenea, că ăsta e doar începutul. Începutul independenţei. Şi că, probabil, vor urma alte „înţărcări” ale mele. Lumea mă întreabă dacă sunt mai relaxată, dacă reuşesc să fac nu ştiu ce lucru, dacă mă simt mai puţin obosită, acum că Vladimir e la bunici. Şi, în mod bizar, răspunsul e nu. Dimpotrivă. Mă simt foarte...incompletă. Am încercat să am preocupări provocatoare, să petrec mai mult timp cu Filip, să rezolv lucruri amânate, să şterg praful zilnic:D, dar mai nimic nu a funcţionat.

Şi mă întreb de unde desprinderea asta aşa firească. Fiindcă ştie că oricând se va întoarce către noi, noi vom fi acolo? Sigur, când va avea nevoie. Probabil că are încredere că nu e singur niciodată. Ca atunci când era mic-mic şi din când în când mai arunca o privire(rar, e drept) înainte şi după ce explora un parc întreg. Ştia că suntem acolo, că îl veghem.
Toată lumea îşi doreşte copilul independent. Dar absolut toţi părinţii visează la/îşi imaginează copilul care să doarmă singur încă de la naştere, să stea singur în pătuţ câtă vreme părintele e ocupat, să se joace singur, fără să ceară prezenţa cuiva cât mama găteşte sau tatăl urmăreşte un film, să se joace când, cum, unde are dispoziţie părintele(obosit uneori), să nu plângă(eventual niciodată), să nu îşi dorească în braţe.
Şi, pentru asta, foarte mulţi cred(şi acum vorbesc despre cazuri reale, părinţi concreţi cu care m-am aflat faţă în faţă) că soluţiile sunt cele în care copilul îşi capătă „independenţa” rămânând cât mai mult singur, creîndu-i-se contexte în care să rămână singur.
Iar părinţii ăştia citesc, merg pe scheme propuse de diferiţi „specialişti”, caută răspunsuri pe la diverşi psihologi, experimentează tot soiul de practici care includ temporizări stricte - 5, 10 minute (îl laşi să plângă, să urle sau alte grozăvenii dureroase), 10-20 minute(nu mai mult, va fi alăptat ) reţineri în a-l lua în braţe sau a-l alina când plânge pentru a nu se „nărăvi” , a-i ignora cererile şi altele.

Recunosc faptul că nu întotdeauna a fost uşor, dar acum ştiu sigur că am făcut cum trebuia. Iată că timpul deja o demonstrează. Şi la fel de adevărat e că am avut suport bun, oameni buni şi înţelepţi pe care i-am citit cu atenţie.Am avut noroc, pe cei mai mulţi dintre ei, să îi cunosc aici.

Iar cine credea/crede că Vladimir/Filip pentru faptul că au fost/sunt purtaţi vor rămâne atârnaţi acolo, de gâtul meu sau al tatălui lor pe vecie sau pentru faptul că unul a fost, altul încă mai e alăptat vor suge până la majorat poate singur să constate că au devenit doi puşti destul de independenţi, de siguri pe ei, care nu se sfiesc să încerce lucruri noi, adesea mult prea îndrăzneţe(să nu spun chiar periculoase) pentru vârstele pe care le au. Iar pentru că eu consider că alăptarea copilului şi purtarea lui sunt două secvenţe extrem de importante(şi foarte dragi mie), vă invit să le cunoaşteti pe două mămici dragi care vorbesc senzaţional – şi le mulţumesc mult - despre beneficiile alăptării şi purtării pruncilor:

Rox - http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/

Diana - http://poarta-ma.blogspot.com/

Sunt atât de sigură de faptul că drumul copilului spre independenţă trece prin ţara dependenţei totale faţă de părinţi, absolute în fază incipientă(asta fiindcă nu mai e doar lectura cea care mă învăţa asta, ci am constatat-o şi o pot constata pe zi ce trece) încât nu pot decât să invit la iubire şi alint fără frontiere.

Şi la ceva vorbe de consolare pentru mine:D

Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea a II-a, în imagini

Deşi speram ca frecvenţa postărilor să fie ceva mai bună, abia astăzi am reuşit să adun ceva fotografii, unele dintre ele mai vechiuţe, dar care, cred eu, susţin afirmaţiile din prima parte.

E adevărat că durau ceva mai mult, dar erau nişte fursecuri grozave

Aici deja avea strategii de imagine(a brioşelor, desigur)

Şi un filmuleţ (Vladimir la 3 ani şi ceva, iar vocea pretenţioasei nesuferite era a mea:D)




Discutând despre bufniţă la Complexul din Tulcea

Fasolea crescută în ghiveci care a rodit nesperat de mult

Atmosferă de lucru la Calendarul 2012

şi ceva din calendar

Lucrul la o căsuţă de păsărele

Şi studiu de păsări la curte

La plantare de copăcei

Bălăceala

Şi încercări de patinaj

Studii de echilibru şi construcţie

Ceva cu dinamica fluidelor :D (studiu care a durat vreo oră şi ar mai fi durat dacă nu ar fi trebuit să plecăm)

Lectură în spaţii neconvenţionale

Dacă şi vouă vi s-a părut că aici e vorba de veselie, joacă muuuultă, libertate, explorare, înţelegerea fenomenelor, cunoaştere, preocupări care sfidează timpul, orare prestabile, cu posibilitate de studiu concret, uneori în natură, alteori în bucătărie, atunci probabil că ceea ce trăim noi se poate încadra la unschooling.

Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea I

Închid ochii şi mă gândesc la faptul de a sta acasă, lângă copiii mei, de a-i vedea cum cresc, cum cercetează, cum învaţă chestii; astea-s nişte momente pe care nu le-aş schimba niciodată. Îmi sunt atât de dragi că mereu revăd pasaje cu noi(trei sau patru) pe drumuri, studiind insecte în faţa blocului, cărând pietre ori frunze acasă sau ascultând Vivaldi(fiindcă lui Vladimir îi place şi am fost uimită să văd că l-a recunoscut într-un alt context).
Mi-ar fi foarte greu să reconstitui acum toate momentele, etapele care au condus aici, dar mă voi opri în special la anul 2011.
Ne-mersul la grădiniţă era privit de cei mai mulţi cu care intram în contact drept o piedică în evoluţia copilului, o vină uneori nerostită de interlocutor. Dar toţi păreau surprinşi să afle că nu, nu merge la „grădi”, că nu ştie cântecele şi poveşti moralizatoare etc, dar socializează absolut normal(unii ar spune că excesiv:D), că e capabil să recunoască literele şi să le scrie de la 2-2,6 ani, că e preocupat de cifre, numere, ştiinţă în general. Că a descoperit prin experienţă cum apare o plantă, cum se dezvoltă, crescându-şi singur într-un ghiveci fasole, şi nu din desene, planşe de la grădiniţă. Dar că şi auzise toate astea citite din cărţi, de mine, de către bunici. Că are fineţuri lingvistice, dar că nu ştie poezele de grădiniţă.
E, na, că acum ştie şi de-astea!:D

Dar ştie un cîntec frumos de la doamna Paşcanu, prietena lui de 76 de ani, care nu mai e lângă noi, din păcate. Şi căreia îi duce dorul. Vecina noastră, doamna Paşcanu, l-a dus pe continente necunoscute cu atlasul în faţă, i-a cântat divin, i-a citit din Arghezi(de fapt a fost cadou cărticica), i-a povestit despre recifi de corali, mări, dar şi despre ceaiul împotriva durerilor de cap. Îşi petrecea uneori câteva ore în compania dumneaei( spre disperarea mea câteodată). Prieteniile deci nu sunt şi nu trebuie limitate la parteneri de aceeaşi vârstă. Şi asta e evident şi din relaţiile în general frumoase şi sănătoase pe care copiii le au, în general, cu bunicii lor.
Că cine ştie mai bine ca buni Bobo să spună poveşti neştiute de nimeni, cu personaje mai ceva ca zmeii deja banalizaţi sau cu balauri cărora li s-au mai adăugat câteva capete? Cine e bunicul cel mai priceput la maşini care mai de care mai săltăreţe? Cine e cel mai de seamă intermediar al relaţiei Vladimir/Filip- Moş Crăciun? Eee, aici apare şi buni Angela care ştie bine cum trebuie trimisă o scrisoare către Moşu”. Tot ea pregăteşte cele mai vesele mic-dejunuri sau găseşte cele mai poznaşe căciuliţe(ultima, cea cu Cars, e revendicată cu rândul de Filip şi Vladimir).

Vladimir are propriul permis de bibliotecă, iar doamna care reînnoieşte cardurile era impresionată de faptul că Vladimir mă anunţase cu un „Mama, vezi că voi fi afară” faptul că se cam plictisea la emiterea noului permis, iar eu stăteam total relaxată. Mă întreba la fiecare 2 minute dacă nu-l verific să nu fi plecat. Şi i-am explicat că am încredere în el şi că m-ar anunţa daca ar face-o. Şi se tot minuna.
Vizitele la bibliotecă sunt, deja de un an şi jumătate, parte din rutina lunară(mergem cam de 2-3 ori pe lună) şi avem micile noastre ritualuri ce includ drumul spre sala de lectură urmărind paşii ce marchează drumul sigur, alegerea cărţilor pentru Vladimir, discuţia cu doamna drăguţă, rabdătoare care îi propune lui Vladimir diverse cărţi, că deja îi cunoaşte gusturile, aplecarea spre enciclopedii. Mai zăbovim prin sala de lectură, apoi mergem să îmi aleg şi eu cărţile, în timp ce Vladimir rămâne pe hol, pe un fotoliu, să îşi răsfoiască noile lecturi. Eu aleg repede, fiindcă Filip e preocupat să-mi procure mie cărţi:D.
Apoi mergem la o îngheţată(vara), la o zăpadă(iarna), iar între la desene cu creta, cules de frunze uscate, explorări. Sau ne jucăm cu pisicile pe afară. Şi neapărat intrăm într-o librărie de vizavi fiindcă aşa ne-am obişnuit. Şi ne alegem mereu cu creioane, cretă(împrospătăm rezervele), cărticele(altele).

Fiindcă şi mie îmi place tare să lucrez cu diferite materiale din hârtie, carton, lipici etc, avem atelierele noastre unde tot decupăm, lipim(avem acum în lucru ceva, o surpriză) montăm. La fel şi când pictăm amândoi(de obicei când Filip ne permite prin somnul lui:D)- ne desfăşurăm tor arsenalul „artistic” şi fiecare face ce vrea, timp în care discutăm despre diverse. Aşa atmosferă faină, cum nu vă imaginaţi. Şi rîdem mult.
Vara asta am umblat zilnic kilometri întregi şi am tot avut activităţi care la sfârşitul zilei ne aruncau în aşternuturi somnoroase. Marea, cu nisipul, cu băile interminabile uneori în Constanţa, la Eforie, la 2 Mai, Venus(la întâlniri cu mămici iubite-Bianca, Raloo, Rox, Uika, Jocelyn şi copiii lor fermecători), drumurile cu trenul - fascinaţia eternă a lui Vladimir, microbuze, autobuze, toate astea s-au concentrat într-o vară plină de veselie şi de lucruri noi.

Vizita la Muzeul de Artă nu a fost gustată de Vladimir cum se anunţa, dar tot a cerut nişte explicaţii, însă Filip a apreciat nudurile feminine, în special sânii pe care, la fiecare recunoaştere, îi invoca printr-un Ţiiiţiiiii! sonor. În schimb, la Muzeul Marinei, lucrurile au stat altfel şi m-am aflat în postura de ghid(şi unul care trebuia repede să explice ce e cu nu ştiu ce vas, mină ori ce mesaje poartă diferitele steaguri fluturate la nevoie). Vladimir a fost flatat de grija unei doamne de acolo care i-a promis, la ieşire, o carte despre nave.

Plăcerea contactului cu apa nu s-a oprit numai la băile în mare sau cele de „curăţare” obişnuite, ci, de mai bine de un an, e dovedită şi într-un bazin de înot, unde ajunge de vreo 2 ori pe săptămână. Iniţial bălăceală, acum a ajuns să îşi manifeste interesul pentru înot adevărat. Adică cere chiar el celui căruia i se adresează cu „profesore” să îi sugereze cum să facă să reuşească să înoate cu adevărat. Şi aici ar fi un comentariu de făcut, căci faptul că am intuit că nu e pregătit pentru înot la modul serios şi competitiv şi am transmis asta şi profesorului care l-a provocat numai când simţea că Vladimir e pregătit, a însemnat de fapt continuarea orelor de înot, căci presiunea pe care alţi părinţi o doreau ca metodă pentru succesul copiilor lor la noi nu ar fi funcţionat, ba ar fi însemnat clar un regres.

Deprinderile şi dexteritatea lui Vladimir în bucătărie şi, mai nou, ale lui Filip, îşi au originea exact în...bucătărie, adică lângă mine, în timp ce pregăteam fie masa obişnuită, fie vreo prăjitură ori ceva mai special. Cuţitul, pentru el, este un instrument de mare ajutor şi a fost lasat să-l mânuiască, la fel ca şi foarfeca, sub supraveghere, dar fără a-l transforma într-o armă nici macar la nivel verbal. De fapt, a dovedit că e perfect competent în utilizarea lui(şi a altor ustensile), drept care este ajutorul meu „de nădejde” cum îi place să-şi zică şi nu se mulţumeşte doar cu activităţi uşoare, ci se ocupă de feliatul legumelor pentru supe, salate, adăugarea ingredientelor conform reţetei, pregătirea unor etape importante în buna desfăşurare a lucrurilor.

Ştiu că toate astea au făcut mai mult decât 700 de grădiniţe, ştiu că Vladimir s-a aflat în tot felul de situaţii care l-au provocat în varii feluri, care i-au cerut cooperare, atenţie, empatie, răbdare, ştiu că a conversat fermecător adesea cu oameni mici şi mari, ştiu că a crescut. Şi ştiu că asta înseamnă educaţie adevărată.Sper, cu toată pasiunea lui pentru grădiniţă, să reuşim să păstrăm toate astea, să le creştem. Mi-e aproape imposibil să mă gândesc la şcoală. Dar e posibil oare când deja au apărut primele limitări ale educaţiei „clasice”? Ce ciudat, să numeşti clasic ceea ce de fapt nu a fost iniţial.
Pentru că Vladimir a fost cel care a insistat să meargă la grădiniţă(în iunie a fost invitat pentru varianta demo, să zicem, într-o clasă Waldorf de la grădiniţa lui. Mă târâse de nenumărate ori în curtea grădiniţei să mă convingă că locul lui e acolo. Nici acum de fapt nu mi-e prea clar ce a simţit, dacă noi am greşit undeva privându-l de ceva important ori de ce şi-a dorit atât de tare grădiniţa.

Nu am făcut un secret din faptul că găsesc unschoolingul în special forma ideală pentru dezvoltarea(intelectuală, fizică) sănătoasă, firească, educarea într-un mediu cunoscut, cu oameni cunoscuţi lângă, în încercarea de a cunoaşte, dar nici faptul că mă simt totuşi nesigură în lumea în care trăiesc şi deci cu temerile mele, angoasele mele, prejudecăţile. Pe care mă lupt să le depăşesc adesea. De fapt, dacă toate lucrurile astea grozave s-ar reuni cumva într-un loc prietenos, unde copiii să caute ceea ce vor să înveţe, fără constrângeri, fără timpi precişi, fără limitări, fără evaluări forţate. Un loc unde să îşi aleagă ceea ce vor să înveţe. Şi când vor. Şi să putem să ne strecurăm şi noi pe acolo, să învăţăm şi noi.


Poate homeschoolingul/unschoolingul nu sunt alternativele acceptate senin decât în perioada să o numim clasic- preşcolară- însă eu am mari speranţe în viitor. Deşi habar nu am ceea ce vom face noi concret.
Dar despre unschooling şi homeschooling cel mai bine ştie să vorbească Andreea pe care cu drag vă invit s-o citiţi de aici:
http://temepentruacasa.wordpress.com/2011/11/02/unschooling-–-un-stil-de-viata/

Atâtea am învăţat(şi tot învăţ) de la ea, ea care îşi împarte timpul cu noi, traducând articole, cărţi, uşurând accesul la nişte texte incredibile. Andreea, mulţumesc şi mulţumesc, cu drag!

S-ar putea nu neapărat să vă retrageţi copilul de la şcoală sau grădiniţă, dar măcar să priviţi altfel relaţia cu el. Să învăţaţi să-l respectaţi, să-l ascultaţi, să-l priviţi ca pe un egal. Deşi, de cele mai multe ori, ne dovedesc faptul că sunt cu mult mai înţelepţi.
Partea a II-a va fi in imagini