Despre copilul (meu) independent

Prin septembrie ziceam ceva despre fusta mea luungă şi largă de care speram să se ţină copiii mei. Că aşa am auzit eu că ar face pruncii. Mai ales cei nedespărţiţi de mamă, alăptaţi, dormitori alături de părinţi, ascultaţi, dintr-ăia „răsfăţaţi” cum li se spune des, nelăsaţi să plângă( aiurea). Stau de fusta mamei. Şi când colo, m-am trezit(bine, m-am trezit eu de mai multă vreme) că nimeni nu se ţine de fusta mea. Şi am plâns mult. Fiindcă am realizat că fiecare avea alte preocupări, fiecare avea independenţa lui şi fusta mea era cam inutilă. Şi m-am dezbrăcat, punându-mi ceva mai comod care să îmi permită să alerg după ei, să mă cocoţ prin cele mai surprinzătoare locuri, să mă pot mişca în ritmul lor, nu ei într-al meu.

Acum, Vladimir e la bunici. Pentru prima dată fără vreunul din noi. Şi-a dorit mult, a fost îndelung invitat şi plecarea s-a produs. Şi este atât de prins cu ceea ce face încât nu are vreme să povestească şi cu noi(părinţii). Eu sunt cea nedumerită în povestea asta. Şi mă avertizase Ralu Conţiu!Fiindcă nu-mi imaginam că zâmbitoricul cel mare e deja pregătit de vizite lunguţe, fie ele şi la bunici(în trei zile au dat gata deja vreo două cărţi despre insecte şi ceva brad de carton gata de împodobit, explorat zilnic parcul vreo câteva ore şi multe alte trasnăi, cum zice el).

Ştiu, de asemenea, că ăsta e doar începutul. Începutul independenţei. Şi că, probabil, vor urma alte „înţărcări” ale mele. Lumea mă întreabă dacă sunt mai relaxată, dacă reuşesc să fac nu ştiu ce lucru, dacă mă simt mai puţin obosită, acum că Vladimir e la bunici. Şi, în mod bizar, răspunsul e nu. Dimpotrivă. Mă simt foarte...incompletă. Am încercat să am preocupări provocatoare, să petrec mai mult timp cu Filip, să rezolv lucruri amânate, să şterg praful zilnic:D, dar mai nimic nu a funcţionat.

Şi mă întreb de unde desprinderea asta aşa firească. Fiindcă ştie că oricând se va întoarce către noi, noi vom fi acolo? Sigur, când va avea nevoie. Probabil că are încredere că nu e singur niciodată. Ca atunci când era mic-mic şi din când în când mai arunca o privire(rar, e drept) înainte şi după ce explora un parc întreg. Ştia că suntem acolo, că îl veghem.
Toată lumea îşi doreşte copilul independent. Dar absolut toţi părinţii visează la/îşi imaginează copilul care să doarmă singur încă de la naştere, să stea singur în pătuţ câtă vreme părintele e ocupat, să se joace singur, fără să ceară prezenţa cuiva cât mama găteşte sau tatăl urmăreşte un film, să se joace când, cum, unde are dispoziţie părintele(obosit uneori), să nu plângă(eventual niciodată), să nu îşi dorească în braţe.
Şi, pentru asta, foarte mulţi cred(şi acum vorbesc despre cazuri reale, părinţi concreţi cu care m-am aflat faţă în faţă) că soluţiile sunt cele în care copilul îşi capătă „independenţa” rămânând cât mai mult singur, creîndu-i-se contexte în care să rămână singur.
Iar părinţii ăştia citesc, merg pe scheme propuse de diferiţi „specialişti”, caută răspunsuri pe la diverşi psihologi, experimentează tot soiul de practici care includ temporizări stricte - 5, 10 minute (îl laşi să plângă, să urle sau alte grozăvenii dureroase), 10-20 minute(nu mai mult, va fi alăptat ) reţineri în a-l lua în braţe sau a-l alina când plânge pentru a nu se „nărăvi” , a-i ignora cererile şi altele.

Recunosc faptul că nu întotdeauna a fost uşor, dar acum ştiu sigur că am făcut cum trebuia. Iată că timpul deja o demonstrează. Şi la fel de adevărat e că am avut suport bun, oameni buni şi înţelepţi pe care i-am citit cu atenţie.Am avut noroc, pe cei mai mulţi dintre ei, să îi cunosc aici.

Iar cine credea/crede că Vladimir/Filip pentru faptul că au fost/sunt purtaţi vor rămâne atârnaţi acolo, de gâtul meu sau al tatălui lor pe vecie sau pentru faptul că unul a fost, altul încă mai e alăptat vor suge până la majorat poate singur să constate că au devenit doi puşti destul de independenţi, de siguri pe ei, care nu se sfiesc să încerce lucruri noi, adesea mult prea îndrăzneţe(să nu spun chiar periculoase) pentru vârstele pe care le au. Iar pentru că eu consider că alăptarea copilului şi purtarea lui sunt două secvenţe extrem de importante(şi foarte dragi mie), vă invit să le cunoaşteti pe două mămici dragi care vorbesc senzaţional – şi le mulţumesc mult - despre beneficiile alăptării şi purtării pruncilor:

Rox - http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/

Diana - http://poarta-ma.blogspot.com/

Sunt atât de sigură de faptul că drumul copilului spre independenţă trece prin ţara dependenţei totale faţă de părinţi, absolute în fază incipientă(asta fiindcă nu mai e doar lectura cea care mă învăţa asta, ci am constatat-o şi o pot constata pe zi ce trece) încât nu pot decât să invit la iubire şi alint fără frontiere.

Şi la ceva vorbe de consolare pentru mine:D