marți, 30 octombrie 2012

Paradoxul furiei



             Cred că pentru oricine e un paradox ca momentele de furie să ţi le „petreci” nu doar în „compania” celui care te-a înfuriat, ba mai mult, să alergi plângând în hohote tocmai la el în braţe, să alegi ca tocmai el să te liniştească. M-am gândit mult la treaba asta fiindcă e vorba de reacţia copiilor mei atunci când sunt cu adevarat furioşi din cauza mea(şi zău că le dau muuulte motive şi chiar au tot dreptul să mă considere o „mamă rea”, „nesuferită” şi(uneori) cu alte câteva atribute uşor de plasat în zonele de toaletă). Câteodată nu îi aud, nu îi ascult, nu le acord atenţie, iar urmările sunt uneori greu de gestionat. Plânsete, urlete, frustrări acumulate şi scoase la lumina. Ei îşi strigă nevoile, drepturile, felul de a fi, eu sunt preocupată de cum aş putea să câştig timp tot pentru ei. Din nou paradoxal. Exact ca situaţiile alea cu părinţii plecaţi în străinătate care îşi justfică plecarea „pentru binele copilului, pentru viitorul lui”, uitând că adevărata nevoie e cea a copilului de prezenţa părintelui alături. Uit că acum el are nevoie de mine să fie ascultat, şi mă macină că nu ştiu să gestionez o situaţie tensionată, cu doi prunci nemulţumiţi foarte.

      Dar momentul în care, supăraţi peste măsură, urlându-şi nemulţumirile, tristeţea, neascultarea mi se aruncă în braţe, ca să fie linştiţi sau pur şi simplu cum abia aşteaptă să merg către ei să îi strâng în braţe, împotrivindu-se iniţial, este absolut incredibil. Este atât de greu să descriu acest amestec de supărare şi bucurie provocate tot de mine. Cum nu mă îndepărtează ei decât cu vorbe, dar mânuţele lor mă caută, mă cer, cum se liniştesc oftînd în braţele mele. E un moment atât de intim, atât de încărcat cu emoţii, că, de cele mei multe ori izbucnesc şi eu în plâns. Cu vinovăţie. Şi ştiu clar că undeva ne-am pierdut armonia, dar o putem regăsi, că undeva sunt gândurile lor neînţelese de mine şi scoase la suprafaţă mai zgomotos, tocmai ca să pricep bine, să „aud” bine ce au de zis.

     Ştiu că în momentele astea trebuie să mă confrunt cu mine, nu cu ei, să caut în cămăruţele ale căror uşi scârţiîe câteodată, fiindcă nu au fost folosite de ceva timp, cămăruţele cu urechi-bune- pentru -ascultat -copiii, pentru înţeles nevoile lor.
      Descopăr în fiecare zi cât se pot simplifica lucrurile dacă i-aş asculta mai des decît o fac. Mă fac să plâng de fiecare dată în care îmi demonstrează că ei iartă atât de uşor, că nu au prejudecăţi în a ierta, că sunt sinceri şi mereu dispuşi s-o ia de la capăt. Că mă strâng în braţe din tot sufletul şi ştiu că mă iubesc necondiţionat. Când îmi strigă să vin şi să îi liniştesc.

      Mi-e drag de copiii mei, atât de drag, că, acum, când scriu, parcă mi i-aş prinde de-o parte şi de alta a trupului