Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea I

Închid ochii şi mă gândesc la faptul de a sta acasă, lângă copiii mei, de a-i vedea cum cresc, cum cercetează, cum învaţă chestii; astea-s nişte momente pe care nu le-aş schimba niciodată. Îmi sunt atât de dragi că mereu revăd pasaje cu noi(trei sau patru) pe drumuri, studiind insecte în faţa blocului, cărând pietre ori frunze acasă sau ascultând Vivaldi(fiindcă lui Vladimir îi place şi am fost uimită să văd că l-a recunoscut într-un alt context).
Mi-ar fi foarte greu să reconstitui acum toate momentele, etapele care au condus aici, dar mă voi opri în special la anul 2011.
Ne-mersul la grădiniţă era privit de cei mai mulţi cu care intram în contact drept o piedică în evoluţia copilului, o vină uneori nerostită de interlocutor. Dar toţi păreau surprinşi să afle că nu, nu merge la „grădi”, că nu ştie cântecele şi poveşti moralizatoare etc, dar socializează absolut normal(unii ar spune că excesiv:D), că e capabil să recunoască literele şi să le scrie de la 2-2,6 ani, că e preocupat de cifre, numere, ştiinţă în general. Că a descoperit prin experienţă cum apare o plantă, cum se dezvoltă, crescându-şi singur într-un ghiveci fasole, şi nu din desene, planşe de la grădiniţă. Dar că şi auzise toate astea citite din cărţi, de mine, de către bunici. Că are fineţuri lingvistice, dar că nu ştie poezele de grădiniţă.
E, na, că acum ştie şi de-astea!:D

Dar ştie un cîntec frumos de la doamna Paşcanu, prietena lui de 76 de ani, care nu mai e lângă noi, din păcate. Şi căreia îi duce dorul. Vecina noastră, doamna Paşcanu, l-a dus pe continente necunoscute cu atlasul în faţă, i-a cântat divin, i-a citit din Arghezi(de fapt a fost cadou cărticica), i-a povestit despre recifi de corali, mări, dar şi despre ceaiul împotriva durerilor de cap. Îşi petrecea uneori câteva ore în compania dumneaei( spre disperarea mea câteodată). Prieteniile deci nu sunt şi nu trebuie limitate la parteneri de aceeaşi vârstă. Şi asta e evident şi din relaţiile în general frumoase şi sănătoase pe care copiii le au, în general, cu bunicii lor.
Că cine ştie mai bine ca buni Bobo să spună poveşti neştiute de nimeni, cu personaje mai ceva ca zmeii deja banalizaţi sau cu balauri cărora li s-au mai adăugat câteva capete? Cine e bunicul cel mai priceput la maşini care mai de care mai săltăreţe? Cine e cel mai de seamă intermediar al relaţiei Vladimir/Filip- Moş Crăciun? Eee, aici apare şi buni Angela care ştie bine cum trebuie trimisă o scrisoare către Moşu”. Tot ea pregăteşte cele mai vesele mic-dejunuri sau găseşte cele mai poznaşe căciuliţe(ultima, cea cu Cars, e revendicată cu rândul de Filip şi Vladimir).

Vladimir are propriul permis de bibliotecă, iar doamna care reînnoieşte cardurile era impresionată de faptul că Vladimir mă anunţase cu un „Mama, vezi că voi fi afară” faptul că se cam plictisea la emiterea noului permis, iar eu stăteam total relaxată. Mă întreba la fiecare 2 minute dacă nu-l verific să nu fi plecat. Şi i-am explicat că am încredere în el şi că m-ar anunţa daca ar face-o. Şi se tot minuna.
Vizitele la bibliotecă sunt, deja de un an şi jumătate, parte din rutina lunară(mergem cam de 2-3 ori pe lună) şi avem micile noastre ritualuri ce includ drumul spre sala de lectură urmărind paşii ce marchează drumul sigur, alegerea cărţilor pentru Vladimir, discuţia cu doamna drăguţă, rabdătoare care îi propune lui Vladimir diverse cărţi, că deja îi cunoaşte gusturile, aplecarea spre enciclopedii. Mai zăbovim prin sala de lectură, apoi mergem să îmi aleg şi eu cărţile, în timp ce Vladimir rămâne pe hol, pe un fotoliu, să îşi răsfoiască noile lecturi. Eu aleg repede, fiindcă Filip e preocupat să-mi procure mie cărţi:D.
Apoi mergem la o îngheţată(vara), la o zăpadă(iarna), iar între la desene cu creta, cules de frunze uscate, explorări. Sau ne jucăm cu pisicile pe afară. Şi neapărat intrăm într-o librărie de vizavi fiindcă aşa ne-am obişnuit. Şi ne alegem mereu cu creioane, cretă(împrospătăm rezervele), cărticele(altele).

Fiindcă şi mie îmi place tare să lucrez cu diferite materiale din hârtie, carton, lipici etc, avem atelierele noastre unde tot decupăm, lipim(avem acum în lucru ceva, o surpriză) montăm. La fel şi când pictăm amândoi(de obicei când Filip ne permite prin somnul lui:D)- ne desfăşurăm tor arsenalul „artistic” şi fiecare face ce vrea, timp în care discutăm despre diverse. Aşa atmosferă faină, cum nu vă imaginaţi. Şi rîdem mult.
Vara asta am umblat zilnic kilometri întregi şi am tot avut activităţi care la sfârşitul zilei ne aruncau în aşternuturi somnoroase. Marea, cu nisipul, cu băile interminabile uneori în Constanţa, la Eforie, la 2 Mai, Venus(la întâlniri cu mămici iubite-Bianca, Raloo, Rox, Uika, Jocelyn şi copiii lor fermecători), drumurile cu trenul - fascinaţia eternă a lui Vladimir, microbuze, autobuze, toate astea s-au concentrat într-o vară plină de veselie şi de lucruri noi.

Vizita la Muzeul de Artă nu a fost gustată de Vladimir cum se anunţa, dar tot a cerut nişte explicaţii, însă Filip a apreciat nudurile feminine, în special sânii pe care, la fiecare recunoaştere, îi invoca printr-un Ţiiiţiiiii! sonor. În schimb, la Muzeul Marinei, lucrurile au stat altfel şi m-am aflat în postura de ghid(şi unul care trebuia repede să explice ce e cu nu ştiu ce vas, mină ori ce mesaje poartă diferitele steaguri fluturate la nevoie). Vladimir a fost flatat de grija unei doamne de acolo care i-a promis, la ieşire, o carte despre nave.

Plăcerea contactului cu apa nu s-a oprit numai la băile în mare sau cele de „curăţare” obişnuite, ci, de mai bine de un an, e dovedită şi într-un bazin de înot, unde ajunge de vreo 2 ori pe săptămână. Iniţial bălăceală, acum a ajuns să îşi manifeste interesul pentru înot adevărat. Adică cere chiar el celui căruia i se adresează cu „profesore” să îi sugereze cum să facă să reuşească să înoate cu adevărat. Şi aici ar fi un comentariu de făcut, căci faptul că am intuit că nu e pregătit pentru înot la modul serios şi competitiv şi am transmis asta şi profesorului care l-a provocat numai când simţea că Vladimir e pregătit, a însemnat de fapt continuarea orelor de înot, căci presiunea pe care alţi părinţi o doreau ca metodă pentru succesul copiilor lor la noi nu ar fi funcţionat, ba ar fi însemnat clar un regres.

Deprinderile şi dexteritatea lui Vladimir în bucătărie şi, mai nou, ale lui Filip, îşi au originea exact în...bucătărie, adică lângă mine, în timp ce pregăteam fie masa obişnuită, fie vreo prăjitură ori ceva mai special. Cuţitul, pentru el, este un instrument de mare ajutor şi a fost lasat să-l mânuiască, la fel ca şi foarfeca, sub supraveghere, dar fără a-l transforma într-o armă nici macar la nivel verbal. De fapt, a dovedit că e perfect competent în utilizarea lui(şi a altor ustensile), drept care este ajutorul meu „de nădejde” cum îi place să-şi zică şi nu se mulţumeşte doar cu activităţi uşoare, ci se ocupă de feliatul legumelor pentru supe, salate, adăugarea ingredientelor conform reţetei, pregătirea unor etape importante în buna desfăşurare a lucrurilor.

Ştiu că toate astea au făcut mai mult decât 700 de grădiniţe, ştiu că Vladimir s-a aflat în tot felul de situaţii care l-au provocat în varii feluri, care i-au cerut cooperare, atenţie, empatie, răbdare, ştiu că a conversat fermecător adesea cu oameni mici şi mari, ştiu că a crescut. Şi ştiu că asta înseamnă educaţie adevărată.Sper, cu toată pasiunea lui pentru grădiniţă, să reuşim să păstrăm toate astea, să le creştem. Mi-e aproape imposibil să mă gândesc la şcoală. Dar e posibil oare când deja au apărut primele limitări ale educaţiei „clasice”? Ce ciudat, să numeşti clasic ceea ce de fapt nu a fost iniţial.
Pentru că Vladimir a fost cel care a insistat să meargă la grădiniţă(în iunie a fost invitat pentru varianta demo, să zicem, într-o clasă Waldorf de la grădiniţa lui. Mă târâse de nenumărate ori în curtea grădiniţei să mă convingă că locul lui e acolo. Nici acum de fapt nu mi-e prea clar ce a simţit, dacă noi am greşit undeva privându-l de ceva important ori de ce şi-a dorit atât de tare grădiniţa.

Nu am făcut un secret din faptul că găsesc unschoolingul în special forma ideală pentru dezvoltarea(intelectuală, fizică) sănătoasă, firească, educarea într-un mediu cunoscut, cu oameni cunoscuţi lângă, în încercarea de a cunoaşte, dar nici faptul că mă simt totuşi nesigură în lumea în care trăiesc şi deci cu temerile mele, angoasele mele, prejudecăţile. Pe care mă lupt să le depăşesc adesea. De fapt, dacă toate lucrurile astea grozave s-ar reuni cumva într-un loc prietenos, unde copiii să caute ceea ce vor să înveţe, fără constrângeri, fără timpi precişi, fără limitări, fără evaluări forţate. Un loc unde să îşi aleagă ceea ce vor să înveţe. Şi când vor. Şi să putem să ne strecurăm şi noi pe acolo, să învăţăm şi noi.


Poate homeschoolingul/unschoolingul nu sunt alternativele acceptate senin decât în perioada să o numim clasic- preşcolară- însă eu am mari speranţe în viitor. Deşi habar nu am ceea ce vom face noi concret.
Dar despre unschooling şi homeschooling cel mai bine ştie să vorbească Andreea pe care cu drag vă invit s-o citiţi de aici:
http://temepentruacasa.wordpress.com/2011/11/02/unschooling-–-un-stil-de-viata/

Atâtea am învăţat(şi tot învăţ) de la ea, ea care îşi împarte timpul cu noi, traducând articole, cărţi, uşurând accesul la nişte texte incredibile. Andreea, mulţumesc şi mulţumesc, cu drag!

S-ar putea nu neapărat să vă retrageţi copilul de la şcoală sau grădiniţă, dar măcar să priviţi altfel relaţia cu el. Să învăţaţi să-l respectaţi, să-l ascultaţi, să-l priviţi ca pe un egal. Deşi, de cele mai multe ori, ne dovedesc faptul că sunt cu mult mai înţelepţi.
Partea a II-a va fi in imagini