vineri, 30 decembrie 2011

Despre copilul (meu) independent

Prin septembrie ziceam ceva despre fusta mea luungă şi largă de care speram să se ţină copiii mei. Că aşa am auzit eu că ar face pruncii. Mai ales cei nedespărţiţi de mamă, alăptaţi, dormitori alături de părinţi, ascultaţi, dintr-ăia „răsfăţaţi” cum li se spune des, nelăsaţi să plângă( aiurea). Stau de fusta mamei. Şi când colo, m-am trezit(bine, m-am trezit eu de mai multă vreme) că nimeni nu se ţine de fusta mea. Şi am plâns mult. Fiindcă am realizat că fiecare avea alte preocupări, fiecare avea independenţa lui şi fusta mea era cam inutilă. Şi m-am dezbrăcat, punându-mi ceva mai comod care să îmi permită să alerg după ei, să mă cocoţ prin cele mai surprinzătoare locuri, să mă pot mişca în ritmul lor, nu ei într-al meu.

Acum, Vladimir e la bunici. Pentru prima dată fără vreunul din noi. Şi-a dorit mult, a fost îndelung invitat şi plecarea s-a produs. Şi este atât de prins cu ceea ce face încât nu are vreme să povestească şi cu noi(părinţii). Eu sunt cea nedumerită în povestea asta. Şi mă avertizase Ralu Conţiu!Fiindcă nu-mi imaginam că zâmbitoricul cel mare e deja pregătit de vizite lunguţe, fie ele şi la bunici(în trei zile au dat gata deja vreo două cărţi despre insecte şi ceva brad de carton gata de împodobit, explorat zilnic parcul vreo câteva ore şi multe alte trasnăi, cum zice el).

Ştiu, de asemenea, că ăsta e doar începutul. Începutul independenţei. Şi că, probabil, vor urma alte „înţărcări” ale mele. Lumea mă întreabă dacă sunt mai relaxată, dacă reuşesc să fac nu ştiu ce lucru, dacă mă simt mai puţin obosită, acum că Vladimir e la bunici. Şi, în mod bizar, răspunsul e nu. Dimpotrivă. Mă simt foarte...incompletă. Am încercat să am preocupări provocatoare, să petrec mai mult timp cu Filip, să rezolv lucruri amânate, să şterg praful zilnic:D, dar mai nimic nu a funcţionat.

Şi mă întreb de unde desprinderea asta aşa firească. Fiindcă ştie că oricând se va întoarce către noi, noi vom fi acolo? Sigur, când va avea nevoie. Probabil că are încredere că nu e singur niciodată. Ca atunci când era mic-mic şi din când în când mai arunca o privire(rar, e drept) înainte şi după ce explora un parc întreg. Ştia că suntem acolo, că îl veghem.
Toată lumea îşi doreşte copilul independent. Dar absolut toţi părinţii visează la/îşi imaginează copilul care să doarmă singur încă de la naştere, să stea singur în pătuţ câtă vreme părintele e ocupat, să se joace singur, fără să ceară prezenţa cuiva cât mama găteşte sau tatăl urmăreşte un film, să se joace când, cum, unde are dispoziţie părintele(obosit uneori), să nu plângă(eventual niciodată), să nu îşi dorească în braţe.
Şi, pentru asta, foarte mulţi cred(şi acum vorbesc despre cazuri reale, părinţi concreţi cu care m-am aflat faţă în faţă) că soluţiile sunt cele în care copilul îşi capătă „independenţa” rămânând cât mai mult singur, creîndu-i-se contexte în care să rămână singur.
Iar părinţii ăştia citesc, merg pe scheme propuse de diferiţi „specialişti”, caută răspunsuri pe la diverşi psihologi, experimentează tot soiul de practici care includ temporizări stricte - 5, 10 minute (îl laşi să plângă, să urle sau alte grozăvenii dureroase), 10-20 minute(nu mai mult, va fi alăptat ) reţineri în a-l lua în braţe sau a-l alina când plânge pentru a nu se „nărăvi” , a-i ignora cererile şi altele.

Recunosc faptul că nu întotdeauna a fost uşor, dar acum ştiu sigur că am făcut cum trebuia. Iată că timpul deja o demonstrează. Şi la fel de adevărat e că am avut suport bun, oameni buni şi înţelepţi pe care i-am citit cu atenţie.Am avut noroc, pe cei mai mulţi dintre ei, să îi cunosc aici.

Iar cine credea/crede că Vladimir/Filip pentru faptul că au fost/sunt purtaţi vor rămâne atârnaţi acolo, de gâtul meu sau al tatălui lor pe vecie sau pentru faptul că unul a fost, altul încă mai e alăptat vor suge până la majorat poate singur să constate că au devenit doi puşti destul de independenţi, de siguri pe ei, care nu se sfiesc să încerce lucruri noi, adesea mult prea îndrăzneţe(să nu spun chiar periculoase) pentru vârstele pe care le au. Iar pentru că eu consider că alăptarea copilului şi purtarea lui sunt două secvenţe extrem de importante(şi foarte dragi mie), vă invit să le cunoaşteti pe două mămici dragi care vorbesc senzaţional – şi le mulţumesc mult - despre beneficiile alăptării şi purtării pruncilor:

Rox - http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/

Diana - http://poarta-ma.blogspot.com/

Sunt atât de sigură de faptul că drumul copilului spre independenţă trece prin ţara dependenţei totale faţă de părinţi, absolute în fază incipientă(asta fiindcă nu mai e doar lectura cea care mă învăţa asta, ci am constatat-o şi o pot constata pe zi ce trece) încât nu pot decât să invit la iubire şi alint fără frontiere.

Şi la ceva vorbe de consolare pentru mine:D

vineri, 23 decembrie 2011

Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea a II-a, în imagini

Deşi speram ca frecvenţa postărilor să fie ceva mai bună, abia astăzi am reuşit să adun ceva fotografii, unele dintre ele mai vechiuţe, dar care, cred eu, susţin afirmaţiile din prima parte.

E adevărat că durau ceva mai mult, dar erau nişte fursecuri grozave






Aici deja avea strategii de imagine(a brioşelor, desigur)




Şi un filmuleţ (Vladimir la 3 ani şi ceva, iar vocea pretenţioasei nesuferite era a mea:D)




Discutând despre bufniţă la Complexul din Tulcea



Fasolea crescută în ghiveci care a rodit nesperat de mult



Atmosferă de lucru la Calendarul 2012


şi ceva din calendar





Lucrul la o căsuţă de păsărele



Şi studiu de păsări la curte



La plantare de copăcei




Bălăceala



Şi încercări de patinaj



Studii de echilibru şi construcţie


Ceva cu dinamica fluidelor :D (studiu care a durat vreo oră şi ar mai fi durat dacă nu ar fi trebuit să plecăm)






Lectură în spaţii neconvenţionale




Dacă şi vouă vi s-a părut că aici e vorba de veselie, joacă muuuultă, libertate, explorare, înţelegerea fenomenelor, cunoaştere, preocupări care sfidează timpul, orare prestabile, cu posibilitate de studiu concret, uneori în natură, alteori în bucătărie, atunci probabil că ceea ce trăim noi se poate încadra la unschooling.

luni, 5 decembrie 2011

Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea I

Închid ochii şi mă gândesc la faptul de a sta acasă, lângă copiii mei, de a-i vedea cum cresc, cum cercetează, cum învaţă chestii; astea-s nişte momente pe care nu le-aş schimba niciodată. Îmi sunt atât de dragi că mereu revăd pasaje cu noi(trei sau patru) pe drumuri, studiind insecte în faţa blocului, cărând pietre ori frunze acasă sau ascultând Vivaldi(fiindcă lui Vladimir îi place şi am fost uimită să văd că l-a recunoscut într-un alt context).
Mi-ar fi foarte greu să reconstitui acum toate momentele, etapele care au condus aici, dar mă voi opri în special la anul 2011.
Ne-mersul la grădiniţă era privit de cei mai mulţi cu care intram în contact drept o piedică în evoluţia copilului, o vină uneori nerostită de interlocutor. Dar toţi păreau surprinşi să afle că nu, nu merge la „grădi”, că nu ştie cântecele şi poveşti moralizatoare etc, dar socializează absolut normal(unii ar spune că excesiv:D), că e capabil să recunoască literele şi să le scrie de la 2-2,6 ani, că e preocupat de cifre, numere, ştiinţă în general. Că a descoperit prin experienţă cum apare o plantă, cum se dezvoltă, crescându-şi singur într-un ghiveci fasole, şi nu din desene, planşe de la grădiniţă. Dar că şi auzise toate astea citite din cărţi, de mine, de către bunici. Că are fineţuri lingvistice, dar că nu ştie poezele de grădiniţă.
E, na, că acum ştie şi de-astea!:D

Dar ştie un cîntec frumos de la doamna Paşcanu, prietena lui de 76 de ani, care nu mai e lângă noi, din păcate. Şi căreia îi duce dorul. Vecina noastră, doamna Paşcanu, l-a dus pe continente necunoscute cu atlasul în faţă, i-a cântat divin, i-a citit din Arghezi(de fapt a fost cadou cărticica), i-a povestit despre recifi de corali, mări, dar şi despre ceaiul împotriva durerilor de cap. Îşi petrecea uneori câteva ore în compania dumneaei( spre disperarea mea câteodată). Prieteniile deci nu sunt şi nu trebuie limitate la parteneri de aceeaşi vârstă. Şi asta e evident şi din relaţiile în general frumoase şi sănătoase pe care copiii le au, în general, cu bunicii lor.
Că cine ştie mai bine ca buni Bobo să spună poveşti neştiute de nimeni, cu personaje mai ceva ca zmeii deja banalizaţi sau cu balauri cărora li s-au mai adăugat câteva capete? Cine e bunicul cel mai priceput la maşini care mai de care mai săltăreţe? Cine e cel mai de seamă intermediar al relaţiei Vladimir/Filip- Moş Crăciun? Eee, aici apare şi buni Angela care ştie bine cum trebuie trimisă o scrisoare către Moşu”. Tot ea pregăteşte cele mai vesele mic-dejunuri sau găseşte cele mai poznaşe căciuliţe(ultima, cea cu Cars, e revendicată cu rândul de Filip şi Vladimir).

Vladimir are propriul permis de bibliotecă, iar doamna care reînnoieşte cardurile era impresionată de faptul că Vladimir mă anunţase cu un „Mama, vezi că voi fi afară” faptul că se cam plictisea la emiterea noului permis, iar eu stăteam total relaxată. Mă întreba la fiecare 2 minute dacă nu-l verific să nu fi plecat. Şi i-am explicat că am încredere în el şi că m-ar anunţa daca ar face-o. Şi se tot minuna.
Vizitele la bibliotecă sunt, deja de un an şi jumătate, parte din rutina lunară(mergem cam de 2-3 ori pe lună) şi avem micile noastre ritualuri ce includ drumul spre sala de lectură urmărind paşii ce marchează drumul sigur, alegerea cărţilor pentru Vladimir, discuţia cu doamna drăguţă, rabdătoare care îi propune lui Vladimir diverse cărţi, că deja îi cunoaşte gusturile, aplecarea spre enciclopedii. Mai zăbovim prin sala de lectură, apoi mergem să îmi aleg şi eu cărţile, în timp ce Vladimir rămâne pe hol, pe un fotoliu, să îşi răsfoiască noile lecturi. Eu aleg repede, fiindcă Filip e preocupat să-mi procure mie cărţi:D.
Apoi mergem la o îngheţată(vara), la o zăpadă(iarna), iar între la desene cu creta, cules de frunze uscate, explorări. Sau ne jucăm cu pisicile pe afară. Şi neapărat intrăm într-o librărie de vizavi fiindcă aşa ne-am obişnuit. Şi ne alegem mereu cu creioane, cretă(împrospătăm rezervele), cărticele(altele).

Fiindcă şi mie îmi place tare să lucrez cu diferite materiale din hârtie, carton, lipici etc, avem atelierele noastre unde tot decupăm, lipim(avem acum în lucru ceva, o surpriză) montăm. La fel şi când pictăm amândoi(de obicei când Filip ne permite prin somnul lui:D)- ne desfăşurăm tor arsenalul „artistic” şi fiecare face ce vrea, timp în care discutăm despre diverse. Aşa atmosferă faină, cum nu vă imaginaţi. Şi rîdem mult.
Vara asta am umblat zilnic kilometri întregi şi am tot avut activităţi care la sfârşitul zilei ne aruncau în aşternuturi somnoroase. Marea, cu nisipul, cu băile interminabile uneori în Constanţa, la Eforie, la 2 Mai, Venus(la întâlniri cu mămici iubite-Bianca, Raloo, Rox, Uika, Jocelyn şi copiii lor fermecători), drumurile cu trenul - fascinaţia eternă a lui Vladimir, microbuze, autobuze, toate astea s-au concentrat într-o vară plină de veselie şi de lucruri noi.

Vizita la Muzeul de Artă nu a fost gustată de Vladimir cum se anunţa, dar tot a cerut nişte explicaţii, însă Filip a apreciat nudurile feminine, în special sânii pe care, la fiecare recunoaştere, îi invoca printr-un Ţiiiţiiiii! sonor. În schimb, la Muzeul Marinei, lucrurile au stat altfel şi m-am aflat în postura de ghid(şi unul care trebuia repede să explice ce e cu nu ştiu ce vas, mină ori ce mesaje poartă diferitele steaguri fluturate la nevoie). Vladimir a fost flatat de grija unei doamne de acolo care i-a promis, la ieşire, o carte despre nave.

Plăcerea contactului cu apa nu s-a oprit numai la băile în mare sau cele de „curăţare” obişnuite, ci, de mai bine de un an, e dovedită şi într-un bazin de înot, unde ajunge de vreo 2 ori pe săptămână. Iniţial bălăceală, acum a ajuns să îşi manifeste interesul pentru înot adevărat. Adică cere chiar el celui căruia i se adresează cu „profesore” să îi sugereze cum să facă să reuşească să înoate cu adevărat. Şi aici ar fi un comentariu de făcut, căci faptul că am intuit că nu e pregătit pentru înot la modul serios şi competitiv şi am transmis asta şi profesorului care l-a provocat numai când simţea că Vladimir e pregătit, a însemnat de fapt continuarea orelor de înot, căci presiunea pe care alţi părinţi o doreau ca metodă pentru succesul copiilor lor la noi nu ar fi funcţionat, ba ar fi însemnat clar un regres.

Deprinderile şi dexteritatea lui Vladimir în bucătărie şi, mai nou, ale lui Filip, îşi au originea exact în...bucătărie, adică lângă mine, în timp ce pregăteam fie masa obişnuită, fie vreo prăjitură ori ceva mai special. Cuţitul, pentru el, este un instrument de mare ajutor şi a fost lasat să-l mânuiască, la fel ca şi foarfeca, sub supraveghere, dar fără a-l transforma într-o armă nici macar la nivel verbal. De fapt, a dovedit că e perfect competent în utilizarea lui(şi a altor ustensile), drept care este ajutorul meu „de nădejde” cum îi place să-şi zică şi nu se mulţumeşte doar cu activităţi uşoare, ci se ocupă de feliatul legumelor pentru supe, salate, adăugarea ingredientelor conform reţetei, pregătirea unor etape importante în buna desfăşurare a lucrurilor.

Ştiu că toate astea au făcut mai mult decât 700 de grădiniţe, ştiu că Vladimir s-a aflat în tot felul de situaţii care l-au provocat în varii feluri, care i-au cerut cooperare, atenţie, empatie, răbdare, ştiu că a conversat fermecător adesea cu oameni mici şi mari, ştiu că a crescut. Şi ştiu că asta înseamnă educaţie adevărată.Sper, cu toată pasiunea lui pentru grădiniţă, să reuşim să păstrăm toate astea, să le creştem. Mi-e aproape imposibil să mă gândesc la şcoală. Dar e posibil oare când deja au apărut primele limitări ale educaţiei „clasice”? Ce ciudat, să numeşti clasic ceea ce de fapt nu a fost iniţial.
Pentru că Vladimir a fost cel care a insistat să meargă la grădiniţă(în iunie a fost invitat pentru varianta demo, să zicem, într-o clasă Waldorf de la grădiniţa lui. Mă târâse de nenumărate ori în curtea grădiniţei să mă convingă că locul lui e acolo. Nici acum de fapt nu mi-e prea clar ce a simţit, dacă noi am greşit undeva privându-l de ceva important ori de ce şi-a dorit atât de tare grădiniţa.

Nu am făcut un secret din faptul că găsesc unschoolingul în special forma ideală pentru dezvoltarea(intelectuală, fizică) sănătoasă, firească, educarea într-un mediu cunoscut, cu oameni cunoscuţi lângă, în încercarea de a cunoaşte, dar nici faptul că mă simt totuşi nesigură în lumea în care trăiesc şi deci cu temerile mele, angoasele mele, prejudecăţile. Pe care mă lupt să le depăşesc adesea. De fapt, dacă toate lucrurile astea grozave s-ar reuni cumva într-un loc prietenos, unde copiii să caute ceea ce vor să înveţe, fără constrângeri, fără timpi precişi, fără limitări, fără evaluări forţate. Un loc unde să îşi aleagă ceea ce vor să înveţe. Şi când vor. Şi să putem să ne strecurăm şi noi pe acolo, să învăţăm şi noi.


Poate homeschoolingul/unschoolingul nu sunt alternativele acceptate senin decât în perioada să o numim clasic- preşcolară- însă eu am mari speranţe în viitor. Deşi habar nu am ceea ce vom face noi concret.
Dar despre unschooling şi homeschooling cel mai bine ştie să vorbească Andreea pe care cu drag vă invit s-o citiţi de aici:
http://temepentruacasa.wordpress.com/2011/11/02/unschooling-–-un-stil-de-viata/

Atâtea am învăţat(şi tot învăţ) de la ea, ea care îşi împarte timpul cu noi, traducând articole, cărţi, uşurând accesul la nişte texte incredibile. Andreea, mulţumesc şi mulţumesc, cu drag!

S-ar putea nu neapărat să vă retrageţi copilul de la şcoală sau grădiniţă, dar măcar să priviţi altfel relaţia cu el. Să învăţaţi să-l respectaţi, să-l ascultaţi, să-l priviţi ca pe un egal. Deşi, de cele mai multe ori, ne dovedesc faptul că sunt cu mult mai înţelepţi.
Partea a II-a va fi in imagini

miercuri, 16 noiembrie 2011

Mamaaa, vreau la grădiniiiiţă!!!Dar eu vreau? - partea I

Jurnal de grădiniţă sau radiografii interpretate ale vieţii de grădiniţar

Am început să scriu despre subiectul ăsta de câteva ori bune, dar m-am hotarât să fiu foarte corectă şi să aştept ceva vreme să pot vorbi concret despre această nouă experienţă, nu doar aprioric. Voi vorbi în episoade:D, pe măsură ce trăim evenimentele. Acum vreau doar să pomenesc cele mai semnificative observaţii, întâmplări(nu în vreo ordine de vreun fel). Abia aştept să împărtăşesc cum cred eu că ar trebui să fie atmosfera de acolo- iar aici promit să fiu perfect conştientă de faptul că vorbim de o clasă cu vreo 24 de copilaşi, cu o singură educatoare. Dar cred că respectul faţă de copil – respect pe care toată lumea îl proclamă ca prioritate în teorie- poate şi trebuie să fie firescul relaţiei dintre orice adult şi copil.Cred că inevitabil scot pe farfurie şi frustrările mele. Şi temerile mele, şi prejudecăţile poate.
Vladimir visează să devină "grădiniţar", cum se autointitulează, de vreo 2 ani. (Eu nu ţineam morţiş, a ca un eufemism anunţat deja în titlul topicului).Nu cred că îi era foarte clar ce însemna asta, dar nici mie nu-mi e. Adică doar intuiesc si mizez mai puţin pe amintirile personale destul de… neutre - asta fiindcă bunica mea era îngrijitoare şi lucrurile erau oarecum sub control. Spun oarecum fiindcă tot am ceva poveste cu un scaun, un copil(eu), nişte mâini(ale mele pasive) şi o panglică. Legaţi-le unele de altele(elementele înşirate) şi iese povestea!Vi se pare crud, inuman, distrugător de stimă, umilitor? Exact aşa a şi fost! Iar dacă povestesc înseamnă că n-am uitat.

Deja a doua zi de grădiniţă am aflat chiar de la educatoare că Vladimir e “pârâcios”. Adică cum?, întreb eu ca prostul. Aaa, şi că vorbeşte muult. Şi îi explic doamnei că noi aşa procedăm – trăncănim muuult- că aşa ne exprimăm noi sentimentele, stările, trăirile, cotidianul, şi că nu e pâră/, ci mai degrabă “relatări de la faţa locului”. Adică - vă imaginaţi că nu mă caracterizează ubicuitatea şi, deci, Vladimir îmi mai furnizează informaţii nestemate despre poziţia fratelui său în momentul T1, T2 (sus în dulap, în cada cu apa rece, desigur, cu şurubleniţa îndreptată spre laptop etc. Aşa, ca să vă faceţi o idée cei care nu-l cunoaşteţi foarte bine). Ei bine, Vladimir a extrapolat şi s-a simţit cumva dator să anunţe şi unde nu era cazul. Pârâcios, da? Hmmm. Cred că nu am mai folosit cuvântul de printr-a cincea.
Mă tot gandesc la faptul că prin cabinetele de psihoterapie nu prea am auzit să fie mulţi afectaţi că nu ştiu/vor să salute ori ca au inhibiţii majore în a mulţumi(cum tot insistă să-i convingă – artificial- la grădiniţă), dar ştiu că incapacitatea de a-şi exprima emoţiile, de a comunica în general sunt printre subiectele cel mai ades regăsite. Măcar aşa am auzit eu şi am văzut în filme. Mă întreb dacă vreau oare să înveţe politeţea în manieră didactică, să o manifeste fals, să salute chiar şi când nu simte (poate) să facă asta?


Apelativele/atributele/catalogările de genul răule, pârâciosul, blegul au pătruns în universul familiei noastre discret; da, poate că eu am greşit idealizând mereu lumea asta, modificând poate chiar realitatea pentru a o prezenta într-o lumină blândă. Poate nu aşa ar trebui/ar fi trebuit să procedez, dar aşa am simţit să fac.
Frustrările sigur că se acumulează(el simte că ceva nu e cum ştia el că ar trebui să fie) şi se revarsă în varii chipuri în timpul petrecut acasă. Ore luungi de somn diurn (4-5 ore), manifestări de furie greu de gestionat, lipsă aproape totală de răbdare în relaţia cu Filip(care oricum necesita atenţie şi înainte. Şi Filip, şi relaţia).
Păi un soi de explicaţie l-am aflat chiar din partea educatoarei. Vladimir a cerut insistent un joc (ceva construcţie a unei maşini) despre care i s-a transmis că nu e pentru vârsta lui. Rectific. Adică e prea mic pentru jocul ăla. Dar a insistat. Şi Vladimir poate fi convingător. După ce a constatat singur că nu reuşeşte să combine piesele l-a înapoiat( satisfăcut). Dar în glasul doamnei nu am simţit conştientizarea unei mici “lecţii”de abordare a situaţiei, ci un fel de “Eu îl avertizasem!”. Şi i-am explicat că până acum a fost lăsat să experimenteze singur lucrurile, mai ales că nu vorbeam de vreo situaţie care i-ar fi pus în pericol viaţa, ar fi putut să-l rănească, să-l traumatizeze, ci doar să îi dovedească faptul că e competent în a face ceva sau că mai are de experimentat ceva până la a reuşi complet în actul său . Dar trebuia singur să fie convins de asta.
O fază foarte drăguţă ar fi cea în care am aflat, cu multă emoţie din glasul doamnei, că Vladimir a învăţat să numere pâna la 4. Eram aşa de amuzat-încurcată(râdeam în hohote de fapt în gândul meu, dar m-am aratat aproape recunoscătoare pentru veste) gândindu-mă că Vladimir poate discuta acasă despre numere pare, impare, sute, zeci, unităţi etc, dar a fost sedus de atât de bogatele în simboluri 1,2,3 şi 4. Pentru mine, acest lucru(şi prin altele ulterior) a fost o confirmare că nu are cum să ştie mai nimic despre acest copil. Iar unde pare că ar şti se poate înşela, fiindcă albastrul folosit într-o zi într-un desen poate fi numai preocupare de o zi, o experienţă fără încărcături psihologice sofisticate, cum s-a presupus. La fel şi ziua când a spus că nu are bunici(tanana- fiţi atenţi, cu psihologul de faţă:D). Explicaţia oferită mie de Vladimir a fost : “Mi s-a părut prea complicat să povestesc că locuiesc în alt oraş, ce e cu ei etc).

Mă întreb de fapt ce vreau eu să cultiv în copiii mei. Cum să "sune" enunţate valorile importante pentru mine.De fapt, acum e un fel de recapitulare pentru mine Cum să ştie să fie fermi fără a răni, să fie independenţi fără a invada spaţiile altcuiva. Cum să îşi exprime emoţiile fără a fi catalogat sau judecat, chiar dacă emoţiile sunt din cele negative. Să îi spun că e ok să simţi furie, dar că la capitolul manifestare ar trebui să existe nişte limite. Si aici avem o poveste. Una în care Vladimir a muşcat un copil la grădiniţă. Ultima dată când mai avusese o experienţă similară avea 2 ani. Vladimir nu e copilul obedient în orice circumstanţă, nici static nu, e copilul dinamic, expansiv, cel face “face”, dar care foarte bine devine un fin ascultător, un pasionat(intrat în transă) desenator, un minuţios cercetător. Şi totuşi a muşcat. Un conflict apărut din cauza unei jucării la care niciunul nu renunţa. Din păcate, în ultimul timp, pare hotărât să obţină lucrurile cu orice preţ şi soluţiile pe care acasă le găsea acolo nu mai funcţionează. Nicio variantă în spiritul “nimeni nu pierde, toată lumea câştigă” nu mai e mulţumitoare. Fiindcă acum e preocupat de a dovedi(ma rog, e mult spus) că e mai mare, mai puternic, mai de patru ani şi jumate, mai şaten, mai băiat etc. Chestii pe care nu le auzisem. Paharul nu e suficient de plin(nu e vreo figură de stil), Filip are farfuria mai roşie şi multe dintr-astea care au ajuns să îmi subţieze energia.
Simt că e afectat de această nouă etapă, dar pe care şi-o doreşte ardent. Căci Vladimir e totuşi fermecat de spaţiul asta, de atmosfera de acolo.
Şi adesea nu reuşesc să gestionez deloc bine noile ipostaze şi am aşa, uşor - uşor, un gust amărui de eşec şi de nu-mai-ştiu-cum-să-procedez.

vineri, 7 octombrie 2011

34(de motive pentru care te iubesc)

Habar n-ai tu, dragă Val, ce cadou îţi pregătisem(în capul meu) anul trecut, la 33 de ani. De fapt, nu un cadou, ci 33.(cred că ideea era totuşi mai tare decât aniversarea de la 23 de ani, aia cu cadouri “obţinute” cu greu după multe indicii notate pe bileţele, cu mesaje criptice – de la urmărit prea mult Fort Boyard. Norocul era garsoniera minusculă şi fără bucătărie, deci nu era mult de căutat. Dacă mă gândesc bine acum, aş fi putut să introduc şi probă fizică ceva. Un cocoţat pe dulap măcar. Bine Val, cum naiba am stat noi acolo?! În fine.)Care n-au mai ajuns cadouri decat în mică măsură fiindcă am avut muuulte piedici. Am fost tristă şi am sperat ca anul ăsta să mă organizez mai bine. Nu-mi iese şi pace!

Ştiu din revistele pentru femei care te învaţă numai chestii foarte deştepte că nu-i prea înţelept să sari repede să zici că-ţi iubeşti partenerul pentru cutare sau cutare motiv. Că apoi se-nvaţă şi începe să creadă că-i grozav tare. Şi că iubirea e aşa… ceva abstract. Cu toate astea, voi risca. Fiindcă tu eşti chiar grozav.
Aşadar Val, te iubesc pentru


1.Că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. Sună cam patetic, dar ăsta e adevărul.
2. De fapt ador(mai puţin când suntem în întârziere:D) cum te înfăşori tu meticulos în mei-tai de parcă ţi-ai pune hamuri, pregătit să escaldezi vreun munte, dar tu ştii de fapt că muntele te escaladează, muntele ăla micuţ şi degrab’ adormitor.
3. Că habar nu ai ce e ăla fotbal şi nici de vreun meci nu ştii, iar când se sugerează complicitatea bărbatească(meci, bere, seminte :D) eşti depăşit de situaţie.
4.Că citeşti şi ce îţi recomand eu, nu cum e reciproca(mi-e ruşine)
5.Că te-ai lasat de fumat.(Uau, 8 luni!!!)
6.Că ai reuşit să mă faci să râd zeci de minute numai speculând despre „horror vacui”
7. Că ai găsit nume de alint leşinătoare copiilor noştri: zâmbitorinc, băieţilozaur, gherilă, chelcăşoz(oribilă transcrierea fonetică).
8. Că ştii ce înseamnă CH-ul de pe remediile homeopate şi nu crezi că ar fi ceva înspăimântător.
9. Că şi acum te emoţionezi când asculţi „melodia noastră”
10.Că ai fost lângă mine atunci când se năşteau puii şi faceai poze (cam macabre) continuu ca să îţi ascunzi teama şi emoţiile.(Pe aia cu schimbatul de scutece o trec separat:D)
11.Că munceşti ca nebunul ca să ne fie nouă bine.
12.Că asculţi toate rezumatele cărţilor despre creşterea copiilor, înţelegerea lor(asta când nu citeşti chiar cărţile), indiferent de ora la care îmi năzare, ca să nu-mi iei entuziasmul.
13. Că ai dormit cu Filip nou-născut în braţe, pe şezlong, în spital, să mă poţi lasa pe mine să mă odihnesc.
14. Că teleportare e cuvântul ce descrie
sosirea ta atunci când te anunţ ceva neplăcut.
15. Că tu ştii clar diferenţa dintre un fond de ten obişnuit şi unul mineral.
16. Că mergi la Pictor să-mi iei culori ca să mă bucuri.
17.Că reuşeşti să le ţii minte pe aproape toate fetele de pe forumuri(cu tot cu domiciliul fiecăreia), că asculţi, deşi obosit cumplit, diferite subiecte dezbătute cu ele.
18.Că mă duci la Ikea de câte ori bat din picioare(din 2013 se pare că scapi:D). Şi la cap. Pe tine.
19.Că ai acceptat(mai mult pentru mine) să ne facem, din primăvara viitoare, agricultori.
20.Că ai ştiut să schimbi scutece din prima clipă.
21.Că ai găsit întotdeauna excelentă mâncarea făcută de mine. Ai grijă ce zici!
22.Că ajungi să mă linişteşti mereu cu acel totuşi neconvingător”O să fie bine”
23.Cum reuşeşti să aranjezi bagajele - toate frumos într-o geantă- când mie mi-ar trebui 3 valize.
24.Că mă tolerezi şi mă asculţi în perioadele cu „vreau chestii de fetiţă”. Pentru mine, să se înţeleagă clar.
25.Că nu te-ai plâns niciodată că nu avem loc în pat în formula de patru(nici chiar când era să rămâi fără ochi, nas etc)
26.Eşti fermecător cu doamnele de la 50(ani) în sus şi ele se topesc după tine(mai ales tantiile alea de la bancă).
27.Că miroşi întotdeauna frumos, şi nu pentru că îţi dai cu parfum.
28.Faptul că inclusiv sâmbata şi duminica dimineaţa renunţi la somn pentru ora de înot a lui Vladimir.
29. Modul în care pronunţi în franceză. Unic. Cu influenţe rromanes.
30. Îmi spui mereu că în fantezia ta - să-i zicem erotică, iar pudicii să nu citească!!!- apărea la început o fată cu ochelari(aveam), apoi o profesoară(devenisem), apoi o profesoară măritată(ne căsătoriserăm), apoi una cu copil(Vladimir era prezent), apoi cu doi(hop şi Filip!).Le aştept(peste ani) pe cele cu nevasta(ce contează că-i chiar a ta?) cu 3 copii(:D), apoi cu pensionara cu părul alb, cu dureri reumatice...
31.Toate prostiile pe care mi le-ai tehnoredactat, printat, legat vreodată. Şi n-au fost puţine:D
32.Că ştii să îţi ceri scuze când e cazul.
33.Că ţi-e cunoscut numele Mencinicopschi (şi că ţi-e frică de el, dar nu ca de Stroescu:D)
34.Că împreună avem nişte copii minunaţi.
La mulţi ani, Val!

marți, 4 octombrie 2011

Când toţi vor să te ajute. Cu forţa.

Vaaai, ce băiat mare şi plânge!, Ce ruşine să te tăvăleşti, o superi pe mămica, te murdăreşti, iar o superi pe mămica, vine nenea şi te ia la el(cu variantele de sex, etnie, etate – tanti, ţiganu’, moşu’) cu sau fără instrumentar – cu sacul, cu băţul, cu căruţa(pentru nostalgicii de la sat:D). Asta când nu se oferă direct să-l “articuleze”. O pălmuţă. Atât. La fund. Ca să-nţeleagă.

E “ruşine” să: plângi, să fii dezamăgit, să suferi, să nu saluţi, să nu răspunzi la întrebări insistente despre vârstă, sex, nume, să sugi după 1 an, să refuzi să mulţumeşti, să îţi mai doreşti să stai în braţele mamei/tatălui, să vrei să scapi dintr-o discuţie anostă, să nu împarţi necondiţionat, să îţi mai doreşti la joacă şi nu la Enel să plăteşti factura.

Aşa e, ruşine. Dacă ai 45 de ani. Şi gol în suflet. Şi-l întrebi pe pici cum îl cheamă şi nici n-aştepţi răspunsul(că oricum nu-ţi pasă) că pac un bravo! Şi mereu mă întreb dacă aşa drăguţ o fi numele copilului, o fi făcu ceva grozav pe ascuns(numele, desigur) de-l laudă atâta sau s-o mira(că e tare straniu) că puştiul îşi ştie numele. Sau vârsta.

Am pornit furioasă, m-am mai domolit, iar acum aproape că-mi pare rău pentru oamenii ăştia singuri şi flămânzi.

Neintroducere

Încerc să mă adun. De câţiva ani. N-am reuşit. De aia eram împrăştiată peste tot. Dar azi m-am mobilizat să inaugurez locşorul ăsta al nostru de care aveam nevoie. Vreau să scriu. (Îmi urez succes singură. Mulţumesc!).