miercuri, 2 aprilie 2014

O mamă de bătaie

      Aş vrea să trec foarte repede peste momentul în care ar fi cazul să spun câteva vorbe despre "absenţa" de pe blog şi să reîncep, sper, ceva mai constant, să mai povestesc despre băieţilozauri şi despre noi, în general.
Copiii aştia minunaţi cresc atât de repede, încât, uneori, când văd câte o talpă ieşind de sub patură, mă întreb, speriată chiar, cine e străinul ăla din pat, că băieţii mei au tălpiţe mici, ca nişte şoricei albi. Şi atunci îmi amintesc că ghetele sunt 33 unele, 30 altele. Cu trei intre ele. Ani.

       Şi cum mă tot minunez de asta, nu mai departe de aceste gânduri, apar în mintea mea şi alte evenimente comune din paradigma existenţei noastre zilnice. Cum ar fi conflictele, cu toate combinaţiile posibile între oamenii locuitori ai acestei case. Şi despre ele aş vrea să povestesc acum câte ceva, deşi ştiu că mai am în pregătire, măcar în mintea mea, cel puţin 126748302 de subiecte. Cu şcoala şi grădiniţa, cu amicii şi cornurile cu ciocolată, cu Lego şi matematica, cu experimente lichide şi nu tocmai "igienice", cu şcoala din nou.
      Am înţeles tare bine, după cursul cu Otilia Mantelers, cum stă treaba cu paharul "gol" când vine vorba de pierderea conectării cu copiii noştri, iar eu simt asta de fiecare dată când am alte "treburi", când vorbesc prea mult la telefon şi copiii mă cer, când, fără justificări, întrerupem jocul sau lectura că "mama trebuie să răspundă neapărat", când uit câtă nevoie au ei să mă simtă "acolo". Şi uite aşa mă trezesc cu o sumedenie de "crize şi crizuţe", cum ar fi cea de ieri cînd am avut proasta inspiraţie să fiu eu cea care a închis uşa taxiului. Care taxi a plecat:D şi l-a lăsat pe Filip într-o suferinţă fără consolare( că nu a avut el acest rol, de închizător de uşă). Şi pe mine fără inspiraţie. Un taxi neinspirat! Dar eu ştiam că nu afurisita aia de uşa era problema, ci cu mult mai departe era bătaia, că despre bătaie parcă era vorba şi în titlu. Durerea era în absenţa mea, a lui Val. Nu absenţa fizică neapărat, ci aia care îi doare mai tare. Iar Vladimir nu îşi plângea neapărat lanterna distrusă, ci avea muuulte altele de "scos", iar pretextele veneau din zone dintr-astea aproape absurde. Sau aia cu mucul care era musai să fie reintrodus în nas, nu cum avusesem eu soluţia să îl scot, că doar pe mine mă deranja!
     Şi atunci apare "mama de bătaie", adică eu, aşa cum povesteam şi altă dată, alergându-ne prin toată casa, dar sfârşind în patul mare, luptându-ne ca în poveste nu cu pumnale, ci cu perne. Sărind şi râzând. Ţopăind de se zdruncina creierii şi tavanul vecinilor. Şi, în toată agitaţia asta, uneori haotică(mai mereu adică), împărţind pupături şi îmbrăţişări, iubire fără limite, fără timpi. Iar toate astea ne apropie, ne reconectează, căci ce urmează este absolut fabulos: doi copii cooperanţi, dispuşi să facă voluntar lucruri pe care, în mod obişnuit le refuză, un mic de patru ani care pleacă singur să cumpere ardei numai pentru că auzise că aş avea nevoie pentru ciorbă(şi care se întoarce de două ori fără ardei din diverse motive, dar a treia oară cu succes), doi copii calmi, calzi şi o mamă muuult mai relaxată. Şi fericită, mândră şi recunoscătoare ei înseşi că şi-a amintit ce simplu poate fi. Dar care mereu uită lucrurile astea şi care lasă să se ajungă din nou în puncte delicate ca să "acţioneze".
     Când titlul ăsta mi-a venit în minte a fost nu doar un joc de cuvinte poate inspirat, ci m-am gândit cât de uşor, în situaţiile de genul celor notate mai sus, se poate ajunge la celebra "mamă de bătaie". Nu din parte-mi, asta e clar(şi o spun asumandu-mi total şi fără vreo urmă de superioritate parentală afirmaţia, deşi e greu greu să îmi păstrez calmul de fiecare dată), însă o văd mereu, o aud, o intuiesc adesea printre necunoscuţii cu care interacţionăm voit sau nu. Că despre gestionarea conflictelor tocmai ce am încheiat un curs(eu n-aş fi sfârşit niciodată, dar era momentul ca Monica Reu să se întorcă şi ea acasă:D) nu e chiar o întâmplare, ci era clar că se "cerea" un astfel de moment, ca eu să reuşesc să mai lămuresc cu mine câteva probleme. Şi să pot pleca mai senină către ei.

     În fiecare zi îmi spun şi constat singură că multe situaţii tensionate se pot agrava daca nu încerc să îi aud realmente şi pe ei, şi nevoile lor, la fel cum foarte uşor se pot simplifica daca mă cobor cu adevarat la ei şi găsim împreună o cale, jucăuşă sau serioasă, prin care să ne eliberăm şi unii, şi alţii.

Noapte bună:)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu