marți, 30 octombrie 2012

Paradoxul furiei



             Cred că pentru oricine e un paradox ca momentele de furie să ţi le „petreci” nu doar în „compania” celui care te-a înfuriat, ba mai mult, să alergi plângând în hohote tocmai la el în braţe, să alegi ca tocmai el să te liniştească. M-am gândit mult la treaba asta fiindcă e vorba de reacţia copiilor mei atunci când sunt cu adevarat furioşi din cauza mea(şi zău că le dau muuulte motive şi chiar au tot dreptul să mă considere o „mamă rea”, „nesuferită” şi(uneori) cu alte câteva atribute uşor de plasat în zonele de toaletă). Câteodată nu îi aud, nu îi ascult, nu le acord atenţie, iar urmările sunt uneori greu de gestionat. Plânsete, urlete, frustrări acumulate şi scoase la lumina. Ei îşi strigă nevoile, drepturile, felul de a fi, eu sunt preocupată de cum aş putea să câştig timp tot pentru ei. Din nou paradoxal. Exact ca situaţiile alea cu părinţii plecaţi în străinătate care îşi justfică plecarea „pentru binele copilului, pentru viitorul lui”, uitând că adevărata nevoie e cea a copilului de prezenţa părintelui alături. Uit că acum el are nevoie de mine să fie ascultat, şi mă macină că nu ştiu să gestionez o situaţie tensionată, cu doi prunci nemulţumiţi foarte.

      Dar momentul în care, supăraţi peste măsură, urlându-şi nemulţumirile, tristeţea, neascultarea mi se aruncă în braţe, ca să fie linştiţi sau pur şi simplu cum abia aşteaptă să merg către ei să îi strâng în braţe, împotrivindu-se iniţial, este absolut incredibil. Este atât de greu să descriu acest amestec de supărare şi bucurie provocate tot de mine. Cum nu mă îndepărtează ei decât cu vorbe, dar mânuţele lor mă caută, mă cer, cum se liniştesc oftînd în braţele mele. E un moment atât de intim, atât de încărcat cu emoţii, că, de cele mei multe ori izbucnesc şi eu în plâns. Cu vinovăţie. Şi ştiu clar că undeva ne-am pierdut armonia, dar o putem regăsi, că undeva sunt gândurile lor neînţelese de mine şi scoase la suprafaţă mai zgomotos, tocmai ca să pricep bine, să „aud” bine ce au de zis.

     Ştiu că în momentele astea trebuie să mă confrunt cu mine, nu cu ei, să caut în cămăruţele ale căror uşi scârţiîe câteodată, fiindcă nu au fost folosite de ceva timp, cămăruţele cu urechi-bune- pentru -ascultat -copiii, pentru înţeles nevoile lor.
      Descopăr în fiecare zi cât se pot simplifica lucrurile dacă i-aş asculta mai des decît o fac. Mă fac să plâng de fiecare dată în care îmi demonstrează că ei iartă atât de uşor, că nu au prejudecăţi în a ierta, că sunt sinceri şi mereu dispuşi s-o ia de la capăt. Că mă strâng în braţe din tot sufletul şi ştiu că mă iubesc necondiţionat. Când îmi strigă să vin şi să îi liniştesc.

      Mi-e drag de copiii mei, atât de drag, că, acum, când scriu, parcă mi i-aş prinde de-o parte şi de alta a trupului

duminică, 16 septembrie 2012

Irina, o parte din „şcoala” mea

           Irina e prietena mea. Din clasa a IX-a. Prietenă a cărei zi de naştere e azi, 16 septembrie. Şi pe care o serbam până târziu în noapte, fiindcă era la începutul anului şcolar şi treburile serioase nu începeau imediat la liceu. Era o puştoaică simpatică foc, frumoasă(ziceam mereu că are ceva din dulceaţa lui Boticelli- ochii, mai ales, şi fineţea, delicateţea lui Modigliani) şi o spontaneitate care mă fascina. Şi m-am simţit flatată atunci când ea a început să mă considere prietena ei. Şi când ne-am mutat împreună în aceeaşi bancă până la sfârşitul clasei a XII-a.

      Irina cânta la pian şi o făcea foarte delicat. Nu era neapărat genul de „pregătită”, ci, mai ales acela de pasionată. Întrerupsese cursurile, dar se descurca minunat şi singură în descifrarea anumitor partituri. Şi-mi plăcea mult să-mi cânte un vals de Chopin care fireşte, acum îmi sună în minte. Îl cânta puţin stângaci, dar cu farmec. De aceea îl ceream mereu. Şi de câte ori mai reuşea să pregătească o piesă, mă invita s-o ascult. Răsfoiam albume de pictură(ah, recunosc, o invidiam pentru o bibliotecă deosebită, cu cărţi rare atunci, de felul celor legate în piele, dar nu doar). Hermitajul ăla mare! Hmmmm!

     De la ea am învăţat să-i iubesc pe simboliştii francezi, căci m-a ajutat într-o zi să-mi fac o temă la literatură universală explicându-mi-l pe Baudelaire cum nimeni n-a mai reuşit vreodată, dar şi vorbindu-mi, apoi împrumutându-mi o carte cu corespondenţa lui Rimbaud(carte pe care o citea, pe sub bancă în timpul orelor) De la ea am învăţat lucruri pe care acum încerc să le explic la rându-mi, cu seninătate, că doar am avut profesor bun? Logos, Eros, Thanatos sunt concepte pe care mi le-a „povestit”, le-a făcut parte din conversaţiile noastre, pe care le-am interiorizat fără spaime(că nu le înţeleg, că nu sunt bine explicate, că sunt ridicolă dacă cer informaţii suplimentare). Nu m-a făcut niciodată să mă simt aiurea sau să se prezinte cumva superior, deşi zău că ştia o grămadă de lucruri(le simţea, le avea înlăuntrul ei). Ştiu că îi va plăcea comparaţia, dar era Jeni Acterian a mea. Şi asta fiindcă, iată, şi acum, de peste ocean, ea îmi ghidează uneori lectura.  

   Să nu vă imaginaţi că Irina era genul de elev silitor, rigid, mereu cu cartea sub braţ. Nu, Irina era şi este vie cu totul. Aşa cum îţi putea vorbi despre ultima carte al lui Cărtărescu, la fel de bine ştia despre ultimul parfum apărut. Sau despre cel mai nou rimel. De aceea îmi plăcea: putea fi atît de adâncă în discuţii, ca mai apoi jucăuşă şi foarte cochetă. Feminină şi delicată. Sau de-a dreptul nebună când leşinam de râs împreună până ne dădeau afară din clasă(pe rând, că se prindeau că afară ne continuam discuţia:D). E omul cu care am râs cel mai mult în viaţa mea, deşi am mai găsit o parteneră de râs nebun la facultate).

Dar proba supremă a fost când am descoperit că ştie, ca şi mine, pe de rost, toate replicile, cântecele din „Alice în Ţara Minunilor”, varianta radio. Era clar, trebuia să fie prietena mea. Şi am mai trăit o dată asta, cu o altă fată dragă, care, culmea, tot la New York locuia!


Am spus că Irina era olimpică pe ţară la română şi engleză, şi asta numai din pasiune şi talent? Şi că profesorii şi-o „revendicau” fiindcă nu putea fi omniprezentă? Că scria poezii pe care le citea în cenaclul de vineri seara, că avea o viziune foarte „proaspătă”, ceva ce nu mai citisem pe atunci?

Dar din 2003 pînă on 2010 nu am mai ştiut nimic de ea. Ştiam că o voi regăsi(visam obsesiv că o găsesc şi că îi spun ce dor mi-a lăsat). Şi da, graţie Facebook-ului(aşa mi-am şi făcut cont, pentru ea!) am regăsit-o şi mai frumoasă, dar al naibii de departe. Şi totuşi, acum un an ne-am reîntâlnit şi am petrecut o noapte cu amintiri frumoase frumoase.
Am învăţat de la Irina cu mult mai multe decât am învăţat vreodată în şcoală. Nici nu are habar ea. Poate nici eu nu mai ştiu exact că-s de la ea. Dar lucurile pe care le ştiu de la ea sunt acolo, în mine. Pot uita ziua de ieri, dar niciodată discuţia despre psihanaliză şi Elisabeth Roudinesco. Am uitat ce am citit ieri, dar nu şi când îmi citea din Ungaretti. Unele momente chiar sunt unice.

Şi dacă vreodată găsesc pro-uri pentru mersul la şcoală(am mai spus că idealul meu ar fi homeschoolingul), ăsta e unul: acolo am cunoscut-o pe Irina! Şi vreau să spun tare: îţi mulţumesc, prietenă dragă!

Eu voi sta aici şi marţi, şi martie, şi la anu" tot aici mă găseşti

miercuri, 8 august 2012

Cum am transformat enervarea în joacă

          Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers.
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”. Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.

        O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită. Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
     Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci. Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi. Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că  gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ. Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.


    N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.

sâmbătă, 4 august 2012

Când alăptarea se declină mai întâi în substantivele dragoste, emoţie, bucurie



...şi mai apoi în nutriţie sau coeficient de inteligenţă. Sau, câteodată, în disconfort (trecător) pentru mamă.


      A trecut ceva timp de când mi-am dorit să scriu despre alăptare şi câte ceva din ce am trăit şi simţit eu în legătură cu această aducătoare de bucurii şi trăiri unice (experienţă). Şi acum, în contexul Săptămânii Mondiale a Alăptării, m-am mobilizat să povestesc cu voi câte ceva, dar într-o manieră foarte intimă şi personală, neştiiţifică, ne-educativă, adesea incoerentă.

Dacă sâmbătă seara se întâmpla să vă găsiţi în zona Cazino Constanţa aţi fi putut zări, pe o bancă, o mămică drăgălaşă care îşi alăpta puiuţul în timp ce discuta cu o puiuţă mai măricică. Lângă ele, zâmbind tâmp a admiraţie, era o femeie(clar părea nebună după faţa blocată în zâmbet) care le urmărea şi care gândea aproape primitiv„Ce minune, natura asta!” Ştiu ce gândea fiindcă aia eram eu. Cu doar zece minute în urmă îl avusesem şi eu la sân pe Filip.

Eram emoţionată şi mi-am adus aminte de o întâmplare de acum vreo doi ani, eu purtându-l pe acelaşi Filip, cum o mămică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Ăla e un mei-tai, nu?” Da, era un mei-tai, dar nu despre asta era vorba. Nu despre identificarea corectă a unui obiect de purtat copilul. Era altceva- un fel de parolă a complicităţii. Ea ştia că eu ştiu că ea ştie. Un fel de salut foarte intim, a(normal). M-a cuprins aşa o veselie interioară că cineva se bucura pentru mine că un copil se lasa purtat de mama lui de-mi venea să mă duc să o îmbrăţişez. M-am abţinut, că Val a zis că nu e tocmai în regulă, dar am regrete şi azi:D

Exact aşa mi-a venit şi mie să mă duc la mămica asta şi s-o întreb: „Alăptaţi?” Mi-am înfrânat din nou pornirea şi am optat pentru zgâirea cu iz tembel. Cred că a simţit şi ea că mă bucuram pentru ei, că a zâmbit la rându-i. „Norocul” meu a fost Filip care efectiv m-a smuls din contemplare împingându-mă spre joacă. Cam asta simt eu despre alăptare. Bucurie. Împărtăşirea ei. Rezonare.Vibraţii.

Eu am fost cu poveşti fericite despre alăptare: cu „chichi” (Vladimir)şi cu „ţiţi”(Filip). E simplu. Mi-am dorit să alăptez venind, culmea, cu ceva prejudecăţi. În sensul că necunoscând partea cu ataşamentul, cu îndrăgosteala(ele sosind după), alăparea era punctul de plecare pentru un copil sănătos, isteţ, dar cam atât. Probabil voi povesti altădată istoria propriu-zisă, dar startul a fost bun şi asta a contat. Şi nu mi-am făcut scenarii deloc, în mod aproape paradoxal, asta findcă obişnuiam să am şi trei-patru variante de „poveste”pentru situaţiile pe care nu le puteam controla eu. Ceea ce a fost bine, pare-se. Nu mă pricepeam să explic ceea ce se întâmpla, ştiam doar că îmi plăcea de-acum(probasem, nu?) să alăptez.

M-am făcut de râs (?!) într-o discuţie despre lapte praf. Nu ştiam că-i zice „formulă”. Am crezut că e ceva ca un medicament formula asta. Apoi(şi nici acum nu ştiu) am zis ceva de cum se prepară. O dădusem rău în bară, că săriseră nişte mămici competente de nu mi-a mai trebuit în veci discuţie despre lapte praf. Mi-e şi frică, zău că da.
Din aceeaşi categorie a ignoranţei mele e şi faptul că nu m-am gândit niciodată cât suge copilul meu (şi iarăşi se vehiculau în parcul în care ne învârteam nişte mililitri care mă ameţeau) şi nici cum arată laptele meu. Ştiam cum e laptele din zilele cu „furia laptelui”, oricum în rest eram toată un lapte, învăluită din cap până în picioare(câteodată mă gândeam că trebuie să funcţioneze ca un fel de cremă de corp), dar nu mă preocupa prea tare dacă”arată bine” ori ba. Dar vedeam cum Vladimir la o lună avea deja cu peste 1,5 kg în plus, iar Filip, fireşte, cu 2:D. Asta-i partea cu hrana - desigur, esenţială. Partea însă pe care nici nu o intuieşti până nu o trăieşti pe pielea ta, indiferent de câţi consilieri în alăptare ai consultat, e aia cu simţitul, cu lipeala.

Toate mămicile care au alăptat sau alăptează(cu sau fără obstacole) pot să confirme: este de necrezut că poţi simţi, nu doar vedea efectiv cum se face mare pruncul şi tu, tu eşti aia care îl face mare, sânii tăi pe care îi priveai cu alţi ochi înainte(doar ca să fii atrăgătoare sau să găseşti cel mai flatant sutien) au devenit ceva incredibil care creşte fiinţe, care transformă bebeluşi în copilaşi, care ştiu să aline, care ştiu să dea exact ceea ce trebuie, cât trebuie, fără ca tu să gândeşti asta. Copilul îi cere, tu eşti numai acolo să oferi ceva incredibil, ceva miraculos, ceva ce leagă. Să simţi cum ţîşneşte laptele cu o secundă înainte de a auzi un scâncet, un „ceva” al puiului care te cheamă. Şi să curgă laptele şi dragostea prin toate canalele firii tale, nu doar prin alea galactofore. Şi să nu rezişti să nu-l pupi, să-l simţi din nou în tine, aşa cum era în burtică, în timp ce sunteţi con-topiţi. Şi el să se afunde în pielea ta. Şi să vă jucaţi, să râdeţi cu priviri. Să te strângă cu mânuţele şi să te simţi undeva plutind de fericire.
Şi de aia mă doare (dar nu spun acum cât)că lucrurile se complică atunci când sunt atât de simple, că firescul e scos din esenţa lui şi mătrăşit.
Tot delirul asta verbal al meu este meschin în comparaţie cu senzaţiile trăite. Am scris dintr-o răsuflare, am simţit însă cât pentru câteva vieţi.

Mă scuzaţi, Filip mă cheamă. Ştiţi voi

marți, 10 iulie 2012

Planetariul, plictiseala, puştiul şi părintele

     Duminica trecută, eu şi Vladimir la Planetariu. El- foarte nerăbdător, eu- curioasă tare. Fiindcă nu-mi aminteam mai nimic de cealaltă vizită a mea acolo. O tanti ne-a făcut nişte precizări, ceva reguli, distracţia a început. Adică aşa credeam eu. Numai că aceeaşi voce care ne ruga să închidem telefoanele şi să ne supraveghem copiii(terorişti în general, după cum suna atenţionarea) îşi menţinea platitudinea şi când începuse “povestea” despre stele. Nicio modulaţie în glas, nicio urmă de enervare evidentă când a început să sune un telefon, nimic. Totul monoton. Şi stelele ei, şi tot. Singurul lucru ce salva momentul era chiar priveliştea oferită ochilor. Simularea adică. Informaţiile curgeau(totul dura 20 de minute) de-a valma, fără să apuci să pricepi ceva, dar fondul sonor era bine ales, că te situai cumva într-o atmosferă stranie, de ceva absurd. Am înţeles că era spectacolul cu numărul 1893469 din viaţa femeii ăsteia(se pare că lucra acolo din 1988), dar nu oare asta îşi dorise? Nu cu asta se ocupa? Nici mulţumirile, urările finale nu ne-au mutat în alt registru, fiindcă se situau în acelaşi ritm robotizat.
Vladimir era uşor efervescent, eu plictisită total. (Şi mi-am amintit de entuzismul unui speolog care trăia pentru a povesti despre minunăţiile cu care se obişnuise de prin anii 70. Hehehe)

În spatele meu, însă, la ieşire, aud conversaţia următoare pe care o redau exact aşa cum a fost ea(între ce s-a dovedit mai târziu că erau o mamă şi fiul de vreo 9-10 ani):

"- Ţi-a plăcut?
- Nu am înţeles nimic!
- Mincinosule!"

La replica asta am simţit nevoia să mă întorc spre puşti, căruia i-am şoptit(mă rog, nu chiar şoptit), că nici eu nu am înţeles nimic din cele auzite pentru prima dată, iar pe celelalte(adicătelea informaţiile) le ştiam din alte surse, de demult. Cred că este inutil să descriu zâmbetul larg pe care l-am tradus imediat, cu sufletul. A simţit, cred, şi el, că sunt acolo, cu el. Cred că mama lui a auzit/înţeles ceva fiindcă a scos un sunet greu de reprodus, ceva între “ce glumeaţă e doamna asta, dar şi puţin sărită de pe fix că a comunicat în felul ăla cu fiu-meu”

Altfel spus, sinceritatea se taxează uşor, printr-o etichetare - jignire ce are, fireşte, rolul de a întări încrederea copilului în el. Şi ce se va mai mira mămica asta când fiul ei nu îi va mai răspunde sincer, ci îi va oferi poate ce va dori să audă, pentru măgulirea sufletului ei(a nervilor?!). Dintre scenariile posibile care ar justifica(?!) un astfel de răspuns le-am cuprins pe următoarele, că toooot dau de teorii de tipul ăsta în diferite contexte din viaţa-mi.

Păi cum aşa, să dai atâţia bani(un bilet este 50 de lei în care sunt incluse Delfinariul, Păsările exotice, Microrezervaţia) ca să auzi că puştiul n-a priceput nimic? 

Sau să te gândeşti că, doamne-fereşte, nu e capabil să priceapă nimic, din aşa părinţi cultivaţi(care, uite, îl duc să se cultive şi el niţel):D, mai ales că nu sunt singuri în grup, iar tanti vecina ar putea comenta ceva(de rău, fireşte, despre plod:D).

  Mai există şi varianta(forţată, de dragul optimiştilor de pretutindeni) ca asta să fi fost o mică glumiţă a celor doi, un cod foaaaarte secret, un fel personal de a se tachina. Nu mai insist că mă năpădeşte iar pesimismul şi şterg partea asta. Ideea preconcepută că vizita asta va însemna şi vreun mod concret de a învăţa este oarecum de înţeles. Exact ca aia cu doctorul care le ştie pe toate şi nu are cum să greşească.
Dar să crezi că fiul tău e mincinos(sau nu crezi, dar vrei să-i zici ceva dur, ceva să îi atragă atenţia), mai ales într-un context ca ăsta, mi se pare tare aiurea. Nicio încredere în el, nici măcăr posibilitatea de a-l lasa sa-si explice replica. Mă gândesc cum de atâtea ori nu vrem să ascultăm varianta sinceră a copiilor noştri care e poate deranjantă, dureroasă, tristă, generatoare de furie, dar avem pretenţia mai târziu, după ce le-am „explicat” noi, i-am dăscălit zdravăn, să vină deschişi să se plângă, să împartă cu noi durerea, suferinţa sau bucuriile. Nu vor mai veni,din păcate, fiindcă vor înţelege că „varianta” lor nu e acceptată decât dacă sună bine în termenii părinţilor. Şi aşa ajung să se destăinuie unor străini sau nu, dar nu nouă.

Mereu(des) mă atenţionez în legătură cu modul în care le transmit copiilor mei că nu sunt încântată că au făcut, zis, nu ştiu ce, că aş putea fi şi supărată foc, dar că înţeleg că se poate întâmpla, că sunt acolo să rezolvăm împreună dacă e cazul, că îi iubesc şi vreau să îi ajut. Că nu sar de bucurie, dar că voi fi lângă ei.
Nu aş vrea să mă mintă(e cercul ăla vicios) fiindcă la ultima discuţie de genul ăsta –am acuzat, am urlat, am reproşat continuu, i-am jignit, umilit exact atunci cînd ei aveau nevoie de mine sau poate doar de nişte urechi cunoscute să îi asculte.

E foarte probabil să fi împins puţin întâmplarea spre discuţia asta, dar voiam, cred, ca eu însămi să mă eliberez cumva de nişte frustrări.

Indiferent de ce i-a trecut prin minte când a avut replica, mă gândesc că va aştepta această mămică să aibă o relaţie deschisă cu fiul ei, bazată pe sinceritate, că doar cine naiba vrea să se afle într-o relaţie altfel decât transparentă?:D Toţi vrem “să comunicăm”. Toţi vorbim despre această problemă, dar fiecare pare să o înţeleagă în termeni foarte personali şi fără un cod comun.

luni, 4 iunie 2012

Clătitele răsucite şi "playful parenting"

Lectura cărţii Playful parenting(a cărei traducere în română- Reţete de jocuri. De ce şi cum să te joci cu copilul tău -  îmi pare că limitează cumva interesul pentru carte, asta fiindcă eu nu o găsesc o carte despre joc aşa cum e perceput de majoritatea oamenilor şi cum pare la prima vedere/citire, ci e şi despre cum să fii un părinte mai relaxat, cum să găseşti alternative „jucăuşe” la situaţiile tensionate, cum să te apropii de copilul tău prin joc, cum să-l înţelegi dincolo de cuvinte, cum să vindeci suferinţe, traume jucându-te cu el etc) m-a determinat să vă povestesc(fiind un mare succes la noi) jocul cu clătitele răsucite care, la un moment dat, coteşte spre jocul cu balaurul cu şapte, două, trei capete, după chef şi personajele implicate.
      Faptul că băieţilozaurii(şi eu, fireşte:D)se distrează până nu mai pot (cu variantele fac pe ei, leşină de râs) m-a făcut să mă gândesc la milioane de paturi(e necesară o suprafaţă plană confortabilă - la noi e un 1,60x2,00 şi „ies” cam trei clătite) în care râd în hohote părinţi şi copii deopotrivă, până la epuizare. Pentru câteva secunde m-am gândit la o lume fericită prin joacă.
     Nu mi-am propus nicio secundă să teoretizez jocul, nici să vorbesc despre beneficiile acestuia(o fac alţii foarte bine, cu domnul menţionat mai sus în lista de top), dar este imposibil să nu remarc starea bună pe care o avem cu toţii după momentele astea, adesea cu oboseala perfectă pentru a încheia ziua, nu pot ignora râsul atât de eliberator(s-a întâmplat să alegem jocul în locul momentelor tensionate şi descărcarea era evidentă). De asemenea, e un bun prilej de a fi atât de aproape de ei, de „în contact” cu ei, de a-i urmări cum inventează spontan în dorinţa de a fi conectaţi total la ceea ce se întâmplă. Ceea ce mă uimeşte este grija cu care se implică, fără să rănească fizic, când, în timpul unui joc obişnuit, se întâmplă des să nu fie atât de grijulii:D

     Clătitele (pentru care primesc invitaţii de la ei în orice moment) sunt rostogolirile cu noi îmbrăţişaţi de-a lungul, latul patului, când unul e deasupra celuilalt, succesiv. Evident, greutatea mea se descarcă în pat folosind coatele. Şi acum mă rostogolesc cu amândoi, simultan.Poate la început necesită ceva mai multă atenţie, dar exerciţiul va reduce clar posibilele accidente. Din „clătite” însă virăm în joaca de-a balaurii, unde ne luptăm fireşte „pe viaţă şi pe moarte”, încât identităţile devin incerte. Nu mai ştie nimeni cine e eroul/eroii, cine ar mai fi atât de celebrul balaur şi nici pe unde s-ar mai afla numeroasele lui capete. Dacă mă las învinsă învăluită în caraghioslâcuri, momentele sunt totale. Şi vii, cum îmi plac mie. Şi simt cum tensiunile se duc, pentru toţi.
    Dacă nu v-am convins să încercaţi o clătită-două(apropo, merge jucat şi cu partenerul/partenera şi sigur mai departe se descurcă fiecare - mă gândesc că balaurii nu mai au reputaţie grozavă printre iubiţi, soţi:D) vă invit să citiţi cartea (eu o iau uşor-uşor, ca atunci când vreau să amân finalul unui moment perfect). Cu drag.

luni, 30 aprilie 2012

Vladimir născoceşte poveşti pentru mine

În seara asta, înaintea lecturii de culcare, sunt avertizată că mă aşteaptă o surpriză, dar pe care n-o voi afla decât după citit. Deşi am încercat să aflu despre ce e vorba, Vladimir s-a dovedit intransigent. Am citit mai repede ca de obicei, ca să aflu mai repede surpriza. „Păi, am născocit o poveste pentru tine”. M-a uimit verbul a născoci, dar cred că ştiu cum de l-a folosit aşa potrivit în context. Povestea preferată a copilăriei mele, varianta audio, este Alice în ţara minunilor(e inutil să vă spun că ştiu replicile pe de rost, cântecelele, şi am fost fericită să aflu că mai sunt câţiva oameni foarte speciali pentru mine care cunosc povestea în varianta asta. Cîteodată, vorbim ca între iniţiaţi, cu replici din poveste). La un moment dat, Alice îi mărturiseşte unchiului ei că nu ştie dacă poveştile lui au fost adevărate sau „le-ai născocit dumneata, pentru toţi copiii ca mine”. Vladimir a ascultat povestea de câteva ori şi se pare că a văzut la grădiniţă şi un spectacol bazat pe înregistrarea aceea, pe care el a recunoscut-o.

Se pare că a trecut momentul când inventam pentru el, de dragul lui Mickey, povestioare care îl amuzau teribil şi care au devenit „clasice” în repertoriul intim. Chiar şi acum, uneori, le mai povestesc pe cele cu real succes : Mickey, Pluto şi supa* şi Mickey şi baloanele**.

Povestea lui nu era foarte coerentă, căci nu fusese schiţată, ci era spontan redată. Ceva cu o „echipă” de broaşte care rămăseseră fără mâncare, cu broaştele-părinţi care au plecat să aducă ceva hrană, cu un gard foarte înalt pe care cu greu l-au trecut. În fine, ideea era că la întoarcere broscuţa-mică mică dispăruse. Eu m-am arătat uşor uimită de această situaţie, iar Vladimir mi-a simţit imediat reacţia. A încercat să mă asigure că nu i se întâmplase nimic rău, ci „fusese luată de cineva”. M-am arătat îngrijorată puţin de data asta şi am simţit cum intram amândoi într-un joc. Unul de liniştire ( şi pentru el), de explicaţii, de asigurări. Căci, aflam treptat-treptat, că de fapt bunica fusese cea care o luase. Şi fiindcă simţea că ceva nu e în regulă, îmi tot explica faptul că micuţa nu avea telefon să îşi sune părinţii şi, chiar dacă ar fi avut, nu ştia să telefoneze. Ideea e că totul se termină cu bine, după ce am ajuns împreună la concluzia că bunica ar fi putut să îi sune pe părinţi să le spună că micuţa e cu ea.

Am tot discutat(de demult începută povestea) despre îngrijorarea noastră când s-a rătăcit odată în Carrefour, despre cum ar trebui să procedeze dacă s-ar mai întâmpla asta, despre nr. de telefon(cu probe:d), despre oamenii la care să apeleze.Dar şi despre oamenii care pot face rău, despre reacţii în astfel de cazuri. Şi le tot repetăm.

Aşa am realizat că povestea lui era o modalitate prin care el încerca să gestioneze nişte temeri, poate ceva experienţe care l-au afectat, dar pe care n-a reuşit să le depăşească la momentul respectiv. Mi s-a părut un fel de punere în scenă, prin joc, a unei situaţii terapeutice. Cred că astfel nu se mai simţea speriat de această perspectivă, căci se expunea singur la elementul care îl preocupa, dar într-un climat de siguranţă. Vedeam, totodată, că era o modalitate de a verifica dacă informaţia pe care o are e cea „corectă” , dar şi că era dornic să afle suplimentar cum trebuie procedat în asemenea situaţii.

Mi-a mărturisit că ştie că mă va găsi întotdeauna când va avea nevoie de mine, că ştie că e un copil foarte iubit, dar şi că părinţii lui au încredere în el. Uneori nu reuşesc să pun egal între copilul jucăuş, zăpăcit, plin de energie, capricios uneori, şi înţeleptul cu care stăteam în pat, având aşa discuţii.


* Mickey îl invită într-o zi pe Pluto la o supă pe care o pregătise cu atenţie, cu drag, special pentru prietenul său vechi. Se aşază la masă, timp în care Mickey îi mărturiseşte că e o supă pe care a pregătit-o pentru prima dată, şi e chiar emoţionat în legătură cu părerea lui Pluto. Reacţia prietenului său e imediată, undeva între râsete de neoprit şi o uşoară tuse. Mickey, nelămurit, aşteaptă o explicaţie care îi întârzie gustarea supei. Află, amuzat că ciorba e foarte...dulce, fiindcă, cel mai probabil, în loc de sare, Mickey a turnat...zahăr. Amândoi se amuză teribil de ispravă, iar Pluto propune o supă la ...restaurant


** Mickey, alături de toţi prietenii săi, într-o zi de vară superbă, decide o ieşire în parcul de distracţii(aici începea delirul glucidic- vată de zahăr, limonadă, acadele, îngheţată şi alte chestii, unele negustate vreodată de ai mei) totul într-o atmosferă de distracţie. Şi cu muuulte baloane colorate. Din mănunchiul lui Mickey se desprinde un balon(ne fixasem la galben, dar uneori varia), fapt care îl întristează teribil, în ciuda generozităţii prietenilor care îi ofereau, pe rând, din baloanele lor. Balonul însă pluteşte pe sus, în aer şi este descoperit de o pasăre care, întrebându-se al cui o fi balonul, coboară pe pământ în căutarea celui care l-a pierdut. Îl descoperă pe Mickey, îi redă balonul, moment în care acesta realizează că are deja destul de multe şi că ar putea, drept răsplată, să i-l ofere păsării, nou-intrată în grupul de prieteni.


Micile variaţiuni ale istorioarelor erau gustate de Vladimir şi nu au produs vreodată sincope în relatare.

marți, 17 aprilie 2012

Bine ai venit, Eva!

Am simţit foarte intens nevoia de a scrie aici această poveste atât de frumoasă în care am fost si eu personaj, în calitate de soră, naşă, moaşă şi apoi mătuşă. Ştiu că sună ciudat, dar da, a fost o naştere frumoasă, departe de stereotipiile filmelor: nu urlete, nu înjurături de soacră, soţ:D, nu agresiune(cel puţin nu intenţionată).

Celelalte personaje, cu adevărat importante: Carmen si Eva. Desigur, acompaniate de Nucu, tăticul Evei. Faptul că am avut acest privilegiu de a fi acolo, într-un moment perfect, unic, intim, incredibil prin miracolul ce-l păstrează m-au imbogăţit sufleteşte, m-au “curăţat “totodată.
Povestea am s-o spun aşa: cum am simţit eu toată această zi minunată, cum m-am aflat în faţa naşterii pe care eu mi-am dorit-o, cum a fost totodată un fel de terapie(pentru cei care nu ştiu, am trecut prin două cezariene traumatizante psihic, nu atât fizic) . Cum a apărut Eva cea aşteptată de vreo nouă luni.
Consultul de joi(29 martie) probabil ca a cam speriat-o pe micuţă fiindcă au fost rostite de câteva ori cuvinte dure precum cezariană, risc, intervenţii(nu de către medicul ce urma să asiste la naştere), iar ea, convinsă cu drag de părinţi să li se alăture, s-a hotărât, vineri dimineaţă, să-şi anunţe venirea. O hotărâre cam... lichidă care ne-a pus pe aranjat bagajele. Pe la 8 dimineaţă. Părea cumva că plecăm într-o excursie, din care ne întorceam cu unul în plus. Şi planul era ca ea să se nască în apă, de unde ne îndreptam către un all-inclusive(spa, masaj, minge etc).Ceea ce a cam şi fost, fiindcă o atmosferă faină, cu emoţie plăcută cam ca atunci când fugi în concediu tot plutea în jurul nostru.(Încerc , pe măsură ce scriu, să redau evenimentele fără interminabilele trăiri personale, care ar lungi povestea până la majoratul Evei. Dar povestea e şi a mea, aşa că mă voi povesti sufleteşte un picuţ).


La Isis ne-am trezit repede instalaţi într-o cameră în felul celor de hotel – doar plecaserăm în concediu, iar atmosfera cu “hihihi-uri”era rar întreruptă (cam la câteva ore)de vreo monitorizare a bebeluşului. Aproape uitaserăm de ce ne aflam acolo, fiindcă déjà eram preocupaţi(mai mult ne-născătorii) de ce am putea mânca. Probabil emoţia ne-a împins- pe mine şi pe Nucu să devorăm tot ce era dulce- alegere pe care am regretat-o, fiindcă, imediat după naştere, Carmen şi-a dorit ceva dulce. Şi îi dădeam rar, câte o bucăţică, ca să pară mai mult, asta fiindcă nu rămăsese mai nimic. :">

Contracţiile erau dese, dar Carmen, îmbracată într-o cămăşuţă albastră – culoarea ei preferată (fireşte că speculam orice)- părea să se descurce grozav, cu o respiraţie conturată, cu toate că nu urmase vreun curs Lamaze. Ne zâmbea tot timpul aproape, chiar şi atunci când glumele noastre deveniseră cretine de-a dreptul. Iartă-ne, Carmen, dar nu ştiam cum altfel să reacţionăm! Masajele uşoare pe picioare păreau liniştitoare pentru ea şi déjà simţeam că rolul meu se complică. Ne amuzam totuşi de câte o monitorizare însoţită şi de foaia constatatoare şi interpretam, fără pretenţii ştinţifice, ci numai în registru imaginativ, contracţiile drept munţi şi alte forme geografice ori alte bazaconii.
La una dintre vizitele doctorului de gardă am auzit o frântură ceva cum că “ pe la 12 noaptea presimt eu naşterea”, veste aflată pe la ora 2 după amiază. Nu ştiu de ce ne imaginaserăm noi că totul se va petrece mult mai rapid, însă vestea ne-a tăiat puţin din entuziasm, iar contracţiile deveniseră ceva mai dureroase. Mă gândesc cumva că poate informaţia asta nu ne-a ajutat deloc, ci a rupt puţin armonia instalată. Aşa cum Carmen spunea că ştie că dacă s-ar concentra asupra durerii ar simţi-o mult mai intensă. Nu am perceput ca pe o agresiune nimic din ce se petrecea în jurul ei, căci oamenii păreau relaxaţi, pozitivi şi mereu explicau, zâmbind, orice gest. Am simţit un respect profund pentru om, pentru mamă, iar întrebările noastre erau însoţite permanent de explicaţii. Totuşi, ceva se întâmplase, iar asta a făcut ca o perioadă de timp să fim uşor încordaţi cu toţii.


Orele 17-18 aduseseră o altă atmosferă – una de linişte, intimă, rar punctată de vorbe, dar presărată cu atingeri, masaje, plimbări scurte. Amintiri, gânduri nerostite. Încercări de conectare cu lumea – ale mele, pe Facebook unde am surpriza, bucuria s-o descopăr pe una dintre femeile incredibile de la Isis- Liliana Tudose- care a rămas cu noi conectată până aproape de momentul de întâlnire. Prezenţa ei ne-a liniştit şi mai mult, vorbele ei deveniseră ecou în cameră. Ne-a sugerat mingea pentru un travaliu mai liniştit. Ceea ce s-a şi întâmplat, odată cu plecarea spre sala de naştere(ora 20 aproximativ), unde, pentru început, eu am lipsit. Tăticul a fost cel care a rămas vreme de aproximativ două ore alături de ea, timp în care eu mă uitam, ca o recapitulare, la filmuleţe cu rolul unei doula spre sfîrşitul unei naşteri sau ceream informaţii Lilianei despre diverse.

Stabiliserăm ca eu să fiu cea care intra în salonul unde avea loc întâlnirea cu micuţa, aşa că pe la ora 10 eu am fost cea care mergea spre sala unde Carmen se afla déjà. Şi acum, când scriu, tremur de emoţie, pentru că a fost una dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea, cu siguranţă cel mai frumos, mai cald, mai intim alături de sora mea. Sala era luminată foarte foarte discret, o linişte incredibil de …liniştitoare, şi numai câteva elemente îţi aminteau că te-ai afla într-un spital: o masă ginecologică, ceva medicamente, un aparat de monitorizare.
Aici a avut loc o întâlnire specială cu sora mea, dincolo de cuvinte, dincolo de timp. Era o regăsire a noastră pe care nu o pot explica. Ne îmbrăţişam odată cu fiece contracţie, ea - aflată pe minge, eu- în faţa ei, masându-i uşor spatele. Simţeam că timpul e undeva suspendat, că ne aflam acolo pentru a ne regăsi una pe cealaltă. Mă chema de fiecare dată când mă îndepartam(era un geam comun cu camera unde stateau bebeluşii- trei la număr, din care unul în incubator- iar eu nu mă puteam abţine să nu le vorbesc, să nu mă întreb care ar fi povestea lor. Asta accentua cumva emoţia oricum aşa prezentă) şi mă făcea să mă simt utilă. Probabil că vorbele mele sună oarecum patetic, dar aşa numai pot povesti ce simţeam. Nimic nu a tulburat starea asta până spre ora 12, când contracţiile nu numai că nu se intensificau, ci dispăruseră cu desavârşire, asta ca să revenim la scopul venirii noastre- vacanţa:D. Carmen era într-o poziţie demnă de spa(cu jacuzzi alături), relaxată aproape total:D.

Aici lucrurile au devenit efervescente, fiindcă i se propusese déjà, cu aproximativ 45 de minute înainte, oxitocina, pe care a refuzat-o iniţial, în speranţa unui travaliu absolut firesc. Dilataţia era bună, ceea ce părea încurajator. Când şi dr. Zaher*(despre care voi scrie un paragraf special), cel care urma să fie acolo pentru întâlnirea finală, a părut uşor preocupat de lipsa contracţiilor vreme aşa lungă, ne-am decis că asta ar fi calea cea mai sigură spre naşterea atât de aproape, atât de aşteptată. Lucrurile din clipa asta s-au precipitat un picuţ, fiindcă oxitocina administrată a declanşat imediat contracţiile, iar scurtul şi paradoxal interminabilul (şi poate şi cel mai greu moment al naşterii - căci a fost singurul moment cînd am auzit-o pe Carmen spunînd că nu mai poate) control final a adus o atmosferă de stup. Organizată, cu zumzăieli, dar nu deranjantă. Asta fiindcă se pregătea apa din cădiţă, se invita la imersiune şi, totodată, se explica destul de calm scenariul final. Carmen devenise un copil obedient, atent la ceea ce are de făcut, ca atunci când se aşeza la pian să interpreteze, foarte serioasă, o piesă. Eu însă eram agitată, fiindcă auzisem că bebeluşa a stat cam multicel “pe uscat” şi fiindcă simţeam momentul apropiindu-se. Deja un transfer straniu de stări mă făcuse să-mi proiectez în imaginea de lângă mine naşterea pe care eu aş fi trăit-o. Îmi amintesc cum îi şopteam că în curând o va ţine în braţe, că o vom auzi, în timp ce îi strângeam mâna încordată. Contracţiile le trăia intens, dar cu seriozitate(e ceea ce simţeam eu, ce vedeam eu, dar nu neg că poate nu era tocmai aşa. De aceea spun că numai şi numai din perspectiva mea e această confesiune). Câteva contracţii puternice, dar nu mai mult de 5-6 au făcut-o pe mică să apară brusc şi să ajungă rapid în braţele mamei ei. Planul iniţial fusese ca tăierea cordonului să urmeze momentului încetării pulsării lui, dar o decizie mai puţin calculată făcea ca Eva să fie desprinsă mai repede, mai brutal de la pieptul mamei. Asta fiindcă nu respira încă, culoarea nu era printre preferatele unui medic;D. Aşa că visul dulce s-a spulberat repede, iar momentele care au urmat au fost uşor agitate, tensionate, dureroase pentru Carmen. Era deja pe masa pentru ceea ce trebuia uşor aranjat după expulzie(iniţial se crezuse că nu ar fi cazul de vreo cusătură), fără să ştie/ştim prea multe despre starea Evei, pe care, foarte curând am auzit-o plângând. O vedeam deja curăţată, îi număram degeţelele şi o asiguram pe Carmen că totul e în regulă. Şi că o văd incredibil de frumoasă. Cred că a fost momentul în care nu am mai reuşit să-mi stăpânesc lacrimile, căci ce trăiam părea desprins din cărţi, prilej pentru medic să mă ironizeze delicat, glumind jucăuş. Cred că atunci i-am telefonat şi tăticului Evei care se afla un etaj mai jos, aşteptând emoţionat. Şi cred că am fost incoerentă, căci eram plină, plină. Şi simţeam că aş putea să strig tare tare. Sigur că emoţiile naşterii copiilor mei au fost unice, însă acum eram acolo, total prezentă şi capabilă să mă manifest oricum simţeam. Era o stare cathartică pe care o tot retrăiesc de 18 zile încoace(căci da, abia acum am reuşit să leg toate stările, gândurile, trăirile).
Atmosfera de stup s-a reinstaurat, de data asta lucrătoarele curăţând totul, iar noi îndreptându-ne către cameră, cu promisiunea că mica va ajunge foarte curând acolo. „Curândul” era oricum prea mult pentru noi, aşa că cele 20 de minute până la revederea ei au părut interminabile(evident, tăticul era undeva în pragul unei crize că nu-şi văzuse atât de aşteptata pruncuţă). Momentul sudării acestei familii m-a făcut să mă simt foarte „în plus”, dar era greu să mă desprind, invocînd totodată ajutorul pe care aş putea să-l ofer în privinţa alăptării. Colostrul deja o sedusese pe micuţă care nu se mai dezlipea(fireşte!) de la sân. Părea foarte familiarizată cu această ipostază, iar imaginea era undeva în sfera publicitară. Era momentul de descoperire a fiinţei mici, cu pielicica ei perfectă, de catifea, cu picioruţele fine, dar puternice totodată, cu mânuţele cu o manichiură impecabilă.
O plecare scurtă, la baie, a minunatei mămici a declanşat un plâns dureros al micuţei aflate deja în braţele mele, moment de blocaj pe care nu am ştiut să-l gestionez altfel decât oferindu-i sânul meu care, fireşte, nu era exact ce i-ar fi trebuit, dar este tot ce am putut avea ca reacţie. Ea a supt profund, lung, ca un copil care face asta de ceva timp(eu, ajunsă acasă, am fugit către Filip care dormea şi l-am sufocat aproape cu sânul celălalt care se simţise... neglijat). Am profitat de somnicul instaurat şi am plecat aproape ameţită de bucurie, de emoţii, de prea plinul zilei, către casă, către pruncii mei neglijaţi de mama lor.
Aşa a arătat, prin ochii mei(şi voi cere şi acordul mamei pentru a publica) această unică poveste fermecătoare a unei naşteri. În mijlocul căreia am avut fericirea absolută să mă aflu.

Băieţilozaurii sunt fermacaţi de ea, foarte impresionaţi de apariţia ei (Filip, în special, despre care aş vrea să povestesc, căci el a fost cu adevărat marcat de prezenţa ei în casa noastră).


*Rândurile de mai jos sunt dedicate acestui medic absolut incredibil din punctul meu de vedere şi perspectiva asta e văzută din mai multe unghiuri. La prima întâlnire a mea cu el (când tocmai supraveghea o naştere naturală după trei operaţii de cezariană:D) i-am mărturisit că, dacă aş mai avea un copilaş, nu aş ezita să vin acolo, în speranţa unei naşteri naturale, intenţie pe care şi-a reamintit-o, trei săptămâni mai târziu, imediat ce se îndrepta spre uşă, după naşterea Evei. Oare nu văzuse în intervalul ăsta zeci de femei, fiecare cu particularul ei, cu povestea ei? Şi asta nu e singurul argument pentru o atenţie fantastică acordată, căci a reţinut că motivul pentru care nu participasem la petrecerea Isis: fusese ziua lui Vladimir.
Dacă medicul de gardă, cea care propusese iniţial oxitocina, făcuse asta să sune un pic alarmist, crease o uşoară tensiune, Dr. Zaher, explicînd acelaşi lucru, a făcut ca totul să nu pară grăbit, urgent. Am tot spus asta, dar impresia a fost că avea exact cuvintele potrivite oricărei situaţii. Şi a glumit continuu, a fost prezent, a fost “acolo”, a fost cald .
Şi tare îi mulţumesc pentru asta.

joi, 1 martie 2012

Lecţii (libere şi mai vechi) de citire şi matematică

Primele "cursuri" de citire, matematică ale lui Vladimir au început pe la 2 ani. Şi le-am regăsit zilele trecute. Asta fiindcă nu-l arătasem şi in varianta filmată. Cum nu mai reuşesc să mai scriu ceva "din zilele noastre", deşi simt mici explozii de idei în a vă povesti tot soiul de trăiri, gânduri, întâmplări, împărtăşesc trecutul recuperat din când în când.





Îi plăcea tare mult să îi scriu eu litere şi el să le recunoască. De zeci de ori făceam asta pe zi. Cred că am mai povestit că îi ziceam "maniacul din Tomis Nord", asta fiindcă posta zeci de T-uri, X-uri cu cretă, prin tot cartierul, de-a lungul drumului pe care eram nevoiţi să-l parcurgem(la Poştă, alimentara etc):D





Aici era joculeţul pe care singur l-a descoperit, singur şi l-a explicat, de unde eu reies mama aia care îl uita în faţa calculatorului:">(rusine adică)Asta fiindcă avem tot timpul impresia că ei au nevoie de explicaţii pentru orice. Dar nu e chiar aşa, căci pot descoperi singuri fără ajutor. Mă minunez în fiecare zi cât pot fi de competenţi şi cum, chiar şi fără să vrem uneori, reuşim să le tăiem dorinţa de a descoperi singuri sau doar uşor asistaţi.








Preocuparea pentru scris a fost reluată intens(de data asta cu scrisul de mână, matematicile fiind în vacanţă. De-abia aştept să-l pot povesti cu scrisul lui de mână fiindcă e aproape incredibil cum stau lucrurile. Cumva pare că le-a ştiut dintotdeauna literele de mână. Adică e suficient să le vadă o singură data, apoi imediat le reia. Foarte...artistic de multe ori. Nişte arabescuri la majuscule...

joi, 2 februarie 2012

Rame, cutii, culori şi amintiri


Povestea ramelor şi cutiilor vesele şi colorate ar putea începe cu un deja aşteptat „a fost odată ca niciodată”, dar acest odată nu s-a petrecut chiar aşa, la începutul lumii. Dar s-a petrecut la începutul lumii celui de-al doilea pruncuţ al meu. Adică atunci când încă el se afla în burtică. Şi tare îi era bine, cred eu. Dar tocmai de bine ce se afla, s-a gândit să cunoască lumea de afară, să audă culori şi să vadă sunete, provocându-şi mămica la ceva la care visase dintotdeauna şi care era mereu blocată în faţa pensulei şi a culorilor: să picteze ceva vesel, ceva care să trezească bucurie însă şi altora. Şi a îndemnat-o, cum ştia că iubeşte lemnul, să încerce cu o ramă simplă, care aproape cerea să fie atinsă de mână de om, să poată exprima şi ea ceva, nu ca celelalte miliarde de surori ale ei din toată lumea.




Şi mămica puiului a simţit că dorinţa e mai mare decât îşi imaginase vreodată, că ideile veneau frumos grămadă şi au început a curge gânduri, amintiri, stări, trăiri de demult sau de o clipă, toate colorate, nuanţate, potrivite cu parfumuri de stare, cu linii lungi, forme geometrice sau cu unduiri line. Cu gânduri la lumi îndepărtate, miros de alge sau umbreluţe-margarete în ploi roz, de vară. Cu flori decupate din calendare imaginare, cu puncte moderne, cu cercuri ameţitoare sau mozaicuri delicate.





Şi povestea a continuat, ca orice poveste, cu venirea pe lume a Făt-frumosului care creştea într-o zi cât alţii….dar ştiţi voi asta, cu apariţia cutiuţelor tainice, cu modele născute din mişcări de picioruşe rotunjoare ca şoriceii ăia albi…

Vin gândurile cu drag, iar ramele se nasc, aşa, ca pruncii, mai lin sau mai lung, cu zâmbete, surâsuri, dar şi cu lacrimi, însă toate toate din dragoste. Din dragoste pentru chipuri care se destind, care surâd după zile apăsătoare, pentru oameni care tresar în faţa verdelui tonic şi a violetului romantic, care pipăie rama ori cutia asigurându-se că e reală, nu inventată de imaginaţia lor. Care se bucură în faţa culorii şi a formelor. Fiindcă există, pentru fiecare, o ramă potrivită. O ramă potrivită cu toată fiinţa lor, ca nota de bază a unui parfum sau o ramă a stării de spirit. O ramă însă în sufletul căreia să se cuibuşească, aşa cum mi-a spus cineva drag, un chip iubit. Sau mai multe. Neapărat dragi tare.



Povestea mea trăită ar putea fi fără de sfârşit, dar cuvintele le opresc aici invitându-vă în lumea mea de poveste sau în povestea mea de lume unde să descoperiţi hăinuţa potrivită unei imagini dragi vouă.


Ce-şi pot şopti una alteia o ramă şi o cutiuţă de bijuterii dacă ar sta împreună pe acelaşi raft, îmbrăcate în rochiţe roz cu umbreluţe-margarete, colorate manual şi lăcuite pentru străluciri estivale? Ar depăna amintiri, s-ar lăuda cu ce păstrează fiecare drag, s-ar amuza ori ar cădea pe gânduri. S-ar admira reciproc. Aşa, ca orice e însufleţit.


miercuri, 25 ianuarie 2012

Exerciţii de imaginaţie cu final neaşteptat

Cam de când Vladimir avea 3,6 ani(adică de vreun an şi câteva luni;D)am inventat nocturnele "exerciţii de imaginaţie" în locul clasicei lecturi de seară, de multe ori din cauze de tulburări şi bruiaje(sunt eufemisme totuşi)din partea lui Filip. Şi ne distram, ne(teoretic) induceam somnul sau ne mai lungeam la vreo povestioară fantezistă, iar Filip ne ajuta numai cu un fond sonor rezonabil.

De obicei, lucrurile stăteau aşa: se alegea primul povestitor(ba eu, ba eu!) şi exerciţiul creativ începea. Şi uite aşa călătoream ba pe plaje pustii(asta eram eu, sociopata:D), ba pe munţi înzăpeziţi, ba prin spaţii greu de poziţionat geografic.

Îmi amintesc(bine că încă mai pot asta) de primele "exerciţii" ale lui Vladimir pe care am să încerc să le reconstitui, aproximativ. E adevărat că atmosfera e greuţ de redat, însă farmecul povestirii vladimiresciene stă şi în "povestea" propriu-zisă. Totul e spus şoptit, luuuung, ca o curgere plină de mister.Până într-un punct.

"Sunt eu, pe apă, la piscinăăăăăăă. Şi pluteeeesc, pluteeeesc. Şi apa e călduţă şi eu tot plutesc. Şi e plăcut şi simt că mă bucur. Şi tot pluteeesc şi buuuum!! dintr-o dată mă lovesc de marginea piscinei. Şi gata, mama! Acum spune tu"

Şi veneam eu cu ale mele liniştitoare, aducătoare de somn(aşa credeam eu) şi eram anunţată:"Mama, mai am una tare!". Şi speram că asta ne va aduce somnul. Habar nu aveam eu ce urma să aud.

"Suntem la munte suuuuuuuus, suuuus, cu toţii(am observat preocuparea permanentă a lui de a aduna în aceeaşi poveste familia, de a legaliza relaţii, de a îndemna la "facerea" de copii pentru cei care nu au încă - aviz Cristina şi Alin)şi eu mă dau cu placa pe zăpadă. Şi tot cobor, cobor, alunec uşor la vale(experienţa asta a fost reală) şi mă toooot duuuuc, mă duc şi... şiii...pac! mă izbesc de un copac şi încep să râd"

Evident, finalurile astea ne aruncau în râs nebun şi departe de noi somnul.

Acum, de ceva vreme, vrea să îmi spună poveşti(cred că asta e consecinţă a vizitei ceva mai lungi la bunici). Şi dacă povestea iniţială a fost ceva abracadabrant şi greu de reprodus(ceva cu salvarea mea de la închisoare?! Dumnezeu ştie, nefericita de mine, cum ajunsesem acolo, că nu am aflat), următoarea era o povestioară despre un băieţel, un tătic aflaţi acasă(mama o fi fost şi ea oare la închisoare?!)şi despre cum băieţelul i-a spus tatălui că îşi doreşte un caiet cu exerciţii de matematică(nu e copilul meu, cred):D, iar tatăl acceptă şi pornesc împreună la librărie(unde iarăşi e o secvenţă încâlcită cu vînzătoarea care nu găsea caietul potrivit şi le tot încurca)de unde se aleg cu mult doritul obiect. Şi cum vin acasă şi copilul sare la măsuţă lui să se joace cu exerciţiile.
Eu, liniştită cu finalul fericit, cu somnul doldora pe gene, zic ceva că mi-a plăcut povestioara. (şi tot "psihanalizam")
Vladimir, ridicându-se, fixându-mă cu privirea:" Auzi, dar îţi imaginezi că putea să fie şi varianta "Nu, fiule, nu îţi iau caietul!" şi se termina povestea?

Hihihi-urile mele au devenit ale tuturor

vineri, 13 ianuarie 2012

Comunicare nonviolentă

În lumea în care pedeapsa şi recompensa sunt fruntaşe(şi sper să revin asupra subiectului), am descoperit şi o altă cale de comunicare, cea nonviolentă, şi, bizar, într-un autobuz am avut bucuria să citesc(redau aproximativ): " Un bilet RATC(două călătorii) costă 3,5 lei, iar un bilet eliberat în mijlocul de transport de reprezentanţii RATC -100 lei (se achită pe loc) sau 200 lei după 24 de ore."

Aceeaşi informaţie transmisă pozitiv, prezent, fără "sugestii" de trări(vină, frică, ruşine). Tot amendă, dar mai prietenos sugerată.

vineri, 6 ianuarie 2012

Perspective multiple

Acum două seri, Filip era foarte ocupat(îl urmărisem de câteva zeci de minute bune, dar greu mi-am amintit că aş putea să-l filmez):






Dacă sunteţi nostalgicii Crăciunurilor, atunci probabil puteţi vedea bine în gesturile lui mimetisme specifice perioadei menţionate, cu îndesări de dulciuri, cadouaşe, fructe în ciorăpei, săculeţe etc. Dacă însă viziunea e mai aproape de senzaţia de film de acţiune cu „terorişti”care îşi blindează şosetele, atunci vă asigur că e delicios acest „luptător” al meu şi că v-aţi distra să-l aveţi prin preajmă. Dar şi un picuţ costisitor:D.

Mai există şi alte perspective însă, cel mai sigur, el învăţa ceva. Experimenta. Ordona sau dimpotrivă dez-ordona. Fiindcă am aflat, cu timpul, că puii au nevoie să se manifeste şi în dezordine tocmai fiindcă şi-au fixat bine un concept şi trebuie să-l probeze în diverse forme. Sau, pur şi simplu, acumulările de frustrări trebuie şi ele împrăştiate. Nu ştiu sigur întotdeauna ce urmăresc ei exact când repetă la nesfârşit acţiuni ciudate pentru un adult pus la curent cu evoluţia conform statisticilor(că nu prea multe cărţi îţi spun că, deşi ar putea învârti continuu o roată preţ de 20 de minute, nu e totuşi autist:D. Şi, jenată şi amuzată, acum recunosc faptul că l-am suspectat pe Vladimir de autism numai pentru că avea bucuria şi curiozitatea să învârtă la nesfârşit roţi ori să închidă şi să deschidă uşi).
Am înţeles însă, cu timpul, că toate astea sunt surse de a învăţa. Iar reluările astea mie îmi spun că ceva a rămas nelămurit. Cumva, ideea de „învăţare”, „educaţie” limitată numai la ceea ce cred adulţii că ar însemna asta(cu spaţii special amenajate, cu momente marcate temporal, cu jucării sau obiecte cu specific educativ, cu explicaţii adesea prea lungi şi neapărat în prezenţa părintelui etc) o tot descopăr din ce în ce mai inutilă, mai falsă, mai nepotrivită în relaţia cu copiii mei. Atunci am dat liber experienţelor de tot felul.
Exemplu: aşa au descoperit că pot avea o baie plină de spumă dacă varsă conţinutul unui şampon(fireşte, nou-nouţ) şi dau drumul mai tare apei. Am spus baie, nu cadă!

Observ acum câtă nevoie au să studieze uneori singuri, ca apoi să vină să-ţi formuleze o teorie pe care tu o cunoşti, dar pe care ei au descoperit-o în joacă, fără suportul teoretic. Adică exact pe dos decât am fost obişnuiţi, nu?