miercuri, 25 ianuarie 2012

Exerciţii de imaginaţie cu final neaşteptat

Cam de când Vladimir avea 3,6 ani(adică de vreun an şi câteva luni;D)am inventat nocturnele "exerciţii de imaginaţie" în locul clasicei lecturi de seară, de multe ori din cauze de tulburări şi bruiaje(sunt eufemisme totuşi)din partea lui Filip. Şi ne distram, ne(teoretic) induceam somnul sau ne mai lungeam la vreo povestioară fantezistă, iar Filip ne ajuta numai cu un fond sonor rezonabil.

De obicei, lucrurile stăteau aşa: se alegea primul povestitor(ba eu, ba eu!) şi exerciţiul creativ începea. Şi uite aşa călătoream ba pe plaje pustii(asta eram eu, sociopata:D), ba pe munţi înzăpeziţi, ba prin spaţii greu de poziţionat geografic.

Îmi amintesc(bine că încă mai pot asta) de primele "exerciţii" ale lui Vladimir pe care am să încerc să le reconstitui, aproximativ. E adevărat că atmosfera e greuţ de redat, însă farmecul povestirii vladimiresciene stă şi în "povestea" propriu-zisă. Totul e spus şoptit, luuuung, ca o curgere plină de mister.Până într-un punct.

"Sunt eu, pe apă, la piscinăăăăăăă. Şi pluteeeesc, pluteeeesc. Şi apa e călduţă şi eu tot plutesc. Şi e plăcut şi simt că mă bucur. Şi tot pluteeesc şi buuuum!! dintr-o dată mă lovesc de marginea piscinei. Şi gata, mama! Acum spune tu"

Şi veneam eu cu ale mele liniştitoare, aducătoare de somn(aşa credeam eu) şi eram anunţată:"Mama, mai am una tare!". Şi speram că asta ne va aduce somnul. Habar nu aveam eu ce urma să aud.

"Suntem la munte suuuuuuuus, suuuus, cu toţii(am observat preocuparea permanentă a lui de a aduna în aceeaşi poveste familia, de a legaliza relaţii, de a îndemna la "facerea" de copii pentru cei care nu au încă - aviz Cristina şi Alin)şi eu mă dau cu placa pe zăpadă. Şi tot cobor, cobor, alunec uşor la vale(experienţa asta a fost reală) şi mă toooot duuuuc, mă duc şi... şiii...pac! mă izbesc de un copac şi încep să râd"

Evident, finalurile astea ne aruncau în râs nebun şi departe de noi somnul.

Acum, de ceva vreme, vrea să îmi spună poveşti(cred că asta e consecinţă a vizitei ceva mai lungi la bunici). Şi dacă povestea iniţială a fost ceva abracadabrant şi greu de reprodus(ceva cu salvarea mea de la închisoare?! Dumnezeu ştie, nefericita de mine, cum ajunsesem acolo, că nu am aflat), următoarea era o povestioară despre un băieţel, un tătic aflaţi acasă(mama o fi fost şi ea oare la închisoare?!)şi despre cum băieţelul i-a spus tatălui că îşi doreşte un caiet cu exerciţii de matematică(nu e copilul meu, cred):D, iar tatăl acceptă şi pornesc împreună la librărie(unde iarăşi e o secvenţă încâlcită cu vînzătoarea care nu găsea caietul potrivit şi le tot încurca)de unde se aleg cu mult doritul obiect. Şi cum vin acasă şi copilul sare la măsuţă lui să se joace cu exerciţiile.
Eu, liniştită cu finalul fericit, cu somnul doldora pe gene, zic ceva că mi-a plăcut povestioara. (şi tot "psihanalizam")
Vladimir, ridicându-se, fixându-mă cu privirea:" Auzi, dar îţi imaginezi că putea să fie şi varianta "Nu, fiule, nu îţi iau caietul!" şi se termina povestea?

Hihihi-urile mele au devenit ale tuturor

vineri, 13 ianuarie 2012

Comunicare nonviolentă

În lumea în care pedeapsa şi recompensa sunt fruntaşe(şi sper să revin asupra subiectului), am descoperit şi o altă cale de comunicare, cea nonviolentă, şi, bizar, într-un autobuz am avut bucuria să citesc(redau aproximativ): " Un bilet RATC(două călătorii) costă 3,5 lei, iar un bilet eliberat în mijlocul de transport de reprezentanţii RATC -100 lei (se achită pe loc) sau 200 lei după 24 de ore."

Aceeaşi informaţie transmisă pozitiv, prezent, fără "sugestii" de trări(vină, frică, ruşine). Tot amendă, dar mai prietenos sugerată.

vineri, 6 ianuarie 2012

Perspective multiple

Acum două seri, Filip era foarte ocupat(îl urmărisem de câteva zeci de minute bune, dar greu mi-am amintit că aş putea să-l filmez):






Dacă sunteţi nostalgicii Crăciunurilor, atunci probabil puteţi vedea bine în gesturile lui mimetisme specifice perioadei menţionate, cu îndesări de dulciuri, cadouaşe, fructe în ciorăpei, săculeţe etc. Dacă însă viziunea e mai aproape de senzaţia de film de acţiune cu „terorişti”care îşi blindează şosetele, atunci vă asigur că e delicios acest „luptător” al meu şi că v-aţi distra să-l aveţi prin preajmă. Dar şi un picuţ costisitor:D.

Mai există şi alte perspective însă, cel mai sigur, el învăţa ceva. Experimenta. Ordona sau dimpotrivă dez-ordona. Fiindcă am aflat, cu timpul, că puii au nevoie să se manifeste şi în dezordine tocmai fiindcă şi-au fixat bine un concept şi trebuie să-l probeze în diverse forme. Sau, pur şi simplu, acumulările de frustrări trebuie şi ele împrăştiate. Nu ştiu sigur întotdeauna ce urmăresc ei exact când repetă la nesfârşit acţiuni ciudate pentru un adult pus la curent cu evoluţia conform statisticilor(că nu prea multe cărţi îţi spun că, deşi ar putea învârti continuu o roată preţ de 20 de minute, nu e totuşi autist:D. Şi, jenată şi amuzată, acum recunosc faptul că l-am suspectat pe Vladimir de autism numai pentru că avea bucuria şi curiozitatea să învârtă la nesfârşit roţi ori să închidă şi să deschidă uşi).
Am înţeles însă, cu timpul, că toate astea sunt surse de a învăţa. Iar reluările astea mie îmi spun că ceva a rămas nelămurit. Cumva, ideea de „învăţare”, „educaţie” limitată numai la ceea ce cred adulţii că ar însemna asta(cu spaţii special amenajate, cu momente marcate temporal, cu jucării sau obiecte cu specific educativ, cu explicaţii adesea prea lungi şi neapărat în prezenţa părintelui etc) o tot descopăr din ce în ce mai inutilă, mai falsă, mai nepotrivită în relaţia cu copiii mei. Atunci am dat liber experienţelor de tot felul.
Exemplu: aşa au descoperit că pot avea o baie plină de spumă dacă varsă conţinutul unui şampon(fireşte, nou-nouţ) şi dau drumul mai tare apei. Am spus baie, nu cadă!

Observ acum câtă nevoie au să studieze uneori singuri, ca apoi să vină să-ţi formuleze o teorie pe care tu o cunoşti, dar pe care ei au descoperit-o în joacă, fără suportul teoretic. Adică exact pe dos decât am fost obişnuiţi, nu?