duminică, 3 martie 2013

Un ochi de timp




    Zilele trecute ne uitam, eu şi Val, la copii. Şi aproape sincronizaţi am mormăit ceva cu „Când s-au făcut ăştia atât de mari?” Că am realizat că de ceva vreme se hrănesc singuri, se spală, au tabieturi, ne „sfidează”. Că am uitat cum era să fie total dependenţi de noi.
Dormitul în trei sau patru(co-sleepingul) a fost frumos şi, iată, acum, au început să fugă de noi. Câteodată. Deja am uitat cum e să îi porţi în braţe. Mă trezesc cu braţele goale sau, cel mult, cu ceva de scuturat. Ştiu ce-şi doresc, au preferinţe clare, merg singuri la cumpărături.Sau  mergem împreună şi suntem calmi cu toţii. Nu mai sunt crize mari de gestionat. Uneori, ma sperii de asta. Fiindcă înţeleg în etape de-acum. Doar faptul că Filip încă e alăptat îl mai face bebeluşul meu încă. Altfel, „bebeluşul” e puternic tare.


    Peste toată perioada asta însă am crescut şi noi, măriceii. Sau, câteodată, ne-am împiedicat mai rău ca pruncii porniţi pe mers. Am şi şchiopătat.Cu suferinţe mari. Ne dăm însă cu multe alifii atunci când doare rău şi încercăm să ne ungem reciproc. Am realizat cumva că fiecare dintre noi doi îl căutase pe celălalt, dar nu îl găsise deloc acolo unde s-ar fi aşteptat.
Anul trecut am sărbătorit 20 de ani(da,douăzeci!) de relaţie, dar a fost anul cu încărcătura emoţională cea mai mare. Uneori la antipozi.
Am zis-o de câteva ori bune:2012 a fost un an greu, greu. Despre cât de greu a fost am aflat chiar şi în 2013, căci şi-a întins antenele peste an.(Când chiar nu mai pot, o zic pe aia, cu foc:”2012- duce-te-ai învârtindu-te!”) Credeam că odată încheiat se duc şi problemele. Dar el - nu şi nu. Ne fierbe încă dureros.

    A fost, pe de altă parte, anul în care am învăţat multe despre mine, am reuşit să depăşesc nişte limite, am şi crescut. Anul în care am ajuns să iubesc oameni incredibil de frumoşi care m-au atins cu bunătatea lor. Dar habar nu aveam că mereu pierdeam pe altundeva. Uneori iremediabil.


     Acum vreau să declar oficial: 2012 eşti iertat! Te accept, dar permite-mi să te ignor acolo unde m-ai necăjit. Tocmai de aia, ca o concluzie la tot delirul ăsta al meu, plecăm la Roma. Că ne „lasă” copiii. Habar nu aveam cât de tare îmi doream să „fug” un pic doar cu Val. Nici el nu ştia asta. Am aflat-o împreună. Şi tare aş vrea să vă bucuraţi pentru noi.