miercuri, 8 august 2012

Cum am transformat enervarea în joacă

          Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers.
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”. Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.

        O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită. Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
     Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci. Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi. Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că  gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ. Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.


    N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.

sâmbătă, 4 august 2012

Când alăptarea se declină mai întâi în substantivele dragoste, emoţie, bucurie



...şi mai apoi în nutriţie sau coeficient de inteligenţă. Sau, câteodată, în disconfort (trecător) pentru mamă.


      A trecut ceva timp de când mi-am dorit să scriu despre alăptare şi câte ceva din ce am trăit şi simţit eu în legătură cu această aducătoare de bucurii şi trăiri unice (experienţă). Şi acum, în contexul Săptămânii Mondiale a Alăptării, m-am mobilizat să povestesc cu voi câte ceva, dar într-o manieră foarte intimă şi personală, neştiiţifică, ne-educativă, adesea incoerentă.

Dacă sâmbătă seara se întâmpla să vă găsiţi în zona Cazino Constanţa aţi fi putut zări, pe o bancă, o mămică drăgălaşă care îşi alăpta puiuţul în timp ce discuta cu o puiuţă mai măricică. Lângă ele, zâmbind tâmp a admiraţie, era o femeie(clar părea nebună după faţa blocată în zâmbet) care le urmărea şi care gândea aproape primitiv„Ce minune, natura asta!” Ştiu ce gândea fiindcă aia eram eu. Cu doar zece minute în urmă îl avusesem şi eu la sân pe Filip.

Eram emoţionată şi mi-am adus aminte de o întâmplare de acum vreo doi ani, eu purtându-l pe acelaşi Filip, cum o mămică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Ăla e un mei-tai, nu?” Da, era un mei-tai, dar nu despre asta era vorba. Nu despre identificarea corectă a unui obiect de purtat copilul. Era altceva- un fel de parolă a complicităţii. Ea ştia că eu ştiu că ea ştie. Un fel de salut foarte intim, a(normal). M-a cuprins aşa o veselie interioară că cineva se bucura pentru mine că un copil se lasa purtat de mama lui de-mi venea să mă duc să o îmbrăţişez. M-am abţinut, că Val a zis că nu e tocmai în regulă, dar am regrete şi azi:D

Exact aşa mi-a venit şi mie să mă duc la mămica asta şi s-o întreb: „Alăptaţi?” Mi-am înfrânat din nou pornirea şi am optat pentru zgâirea cu iz tembel. Cred că a simţit şi ea că mă bucuram pentru ei, că a zâmbit la rându-i. „Norocul” meu a fost Filip care efectiv m-a smuls din contemplare împingându-mă spre joacă. Cam asta simt eu despre alăptare. Bucurie. Împărtăşirea ei. Rezonare.Vibraţii.

Eu am fost cu poveşti fericite despre alăptare: cu „chichi” (Vladimir)şi cu „ţiţi”(Filip). E simplu. Mi-am dorit să alăptez venind, culmea, cu ceva prejudecăţi. În sensul că necunoscând partea cu ataşamentul, cu îndrăgosteala(ele sosind după), alăparea era punctul de plecare pentru un copil sănătos, isteţ, dar cam atât. Probabil voi povesti altădată istoria propriu-zisă, dar startul a fost bun şi asta a contat. Şi nu mi-am făcut scenarii deloc, în mod aproape paradoxal, asta findcă obişnuiam să am şi trei-patru variante de „poveste”pentru situaţiile pe care nu le puteam controla eu. Ceea ce a fost bine, pare-se. Nu mă pricepeam să explic ceea ce se întâmpla, ştiam doar că îmi plăcea de-acum(probasem, nu?) să alăptez.

M-am făcut de râs (?!) într-o discuţie despre lapte praf. Nu ştiam că-i zice „formulă”. Am crezut că e ceva ca un medicament formula asta. Apoi(şi nici acum nu ştiu) am zis ceva de cum se prepară. O dădusem rău în bară, că săriseră nişte mămici competente de nu mi-a mai trebuit în veci discuţie despre lapte praf. Mi-e şi frică, zău că da.
Din aceeaşi categorie a ignoranţei mele e şi faptul că nu m-am gândit niciodată cât suge copilul meu (şi iarăşi se vehiculau în parcul în care ne învârteam nişte mililitri care mă ameţeau) şi nici cum arată laptele meu. Ştiam cum e laptele din zilele cu „furia laptelui”, oricum în rest eram toată un lapte, învăluită din cap până în picioare(câteodată mă gândeam că trebuie să funcţioneze ca un fel de cremă de corp), dar nu mă preocupa prea tare dacă”arată bine” ori ba. Dar vedeam cum Vladimir la o lună avea deja cu peste 1,5 kg în plus, iar Filip, fireşte, cu 2:D. Asta-i partea cu hrana - desigur, esenţială. Partea însă pe care nici nu o intuieşti până nu o trăieşti pe pielea ta, indiferent de câţi consilieri în alăptare ai consultat, e aia cu simţitul, cu lipeala.

Toate mămicile care au alăptat sau alăptează(cu sau fără obstacole) pot să confirme: este de necrezut că poţi simţi, nu doar vedea efectiv cum se face mare pruncul şi tu, tu eşti aia care îl face mare, sânii tăi pe care îi priveai cu alţi ochi înainte(doar ca să fii atrăgătoare sau să găseşti cel mai flatant sutien) au devenit ceva incredibil care creşte fiinţe, care transformă bebeluşi în copilaşi, care ştiu să aline, care ştiu să dea exact ceea ce trebuie, cât trebuie, fără ca tu să gândeşti asta. Copilul îi cere, tu eşti numai acolo să oferi ceva incredibil, ceva miraculos, ceva ce leagă. Să simţi cum ţîşneşte laptele cu o secundă înainte de a auzi un scâncet, un „ceva” al puiului care te cheamă. Şi să curgă laptele şi dragostea prin toate canalele firii tale, nu doar prin alea galactofore. Şi să nu rezişti să nu-l pupi, să-l simţi din nou în tine, aşa cum era în burtică, în timp ce sunteţi con-topiţi. Şi el să se afunde în pielea ta. Şi să vă jucaţi, să râdeţi cu priviri. Să te strângă cu mânuţele şi să te simţi undeva plutind de fericire.
Şi de aia mă doare (dar nu spun acum cât)că lucrurile se complică atunci când sunt atât de simple, că firescul e scos din esenţa lui şi mătrăşit.
Tot delirul asta verbal al meu este meschin în comparaţie cu senzaţiile trăite. Am scris dintr-o răsuflare, am simţit însă cât pentru câteva vieţi.

Mă scuzaţi, Filip mă cheamă. Ştiţi voi