Un ochi de timp

    Zilele trecute ne uitam, eu şi Val, la copii. Şi aproape sincronizaţi am mormăit ceva cu „Când s-au făcut ăştia atât de mari?” Că am realizat că de ceva vreme se hrănesc singuri, se spală, au tabieturi, ne „sfidează”. Că am uitat cum era să fie total dependenţi de noi.

Dormitul în trei sau patru(co-sleepingul) a fost frumos şi, iată, acum, au început să fugă de noi. Câteodată. Deja am uitat cum e să îi porţi în braţe. Mă trezesc cu braţele goale sau, cel mult, cu ceva de scuturat. Ştiu ce-şi doresc, au preferinţe clare, merg singuri la cumpărături.Sau  mergem împreună şi suntem calmi cu toţii. Nu mai sunt crize mari de gestionat. Uneori, ma sperii de asta. Fiindcă înţeleg în etape de-acum. Doar faptul că Filip încă e alăptat îl mai face bebeluşul meu încă. Altfel, „bebeluşul” e puternic tare.

    Peste toată perioada asta însă am crescut şi noi, măriceii. Sau, câteodată, ne-am împiedicat mai rău ca pruncii porniţi pe mers. Am şi şchiopătat.Cu suferinţe mari. Ne dăm însă cu multe alifii atunci când doare rău şi încercăm să ne ungem reciproc. Am realizat cumva că fiecare dintre noi doi îl căutase pe celălalt, dar nu îl găsise deloc acolo unde s-ar fi aşteptat.

Anul trecut am sărbătorit 20 de ani(da,douăzeci!) de relaţie, dar a fost anul cu încărcătura emoţională cea mai mare. Uneori la antipozi.

Am zis-o de câteva ori bune:2012 a fost un an greu, greu. Despre cât de greu a fost am aflat chiar şi în 2013, căci şi-a întins antenele peste an.(Când chiar nu mai pot, o zic pe aia, cu foc:”2012- duce-te-ai învârtindu-te!”) Credeam că odată încheiat se duc şi problemele. Dar el - nu şi nu. Ne fierbe încă dureros.

    A fost, pe de altă parte, anul în care am învăţat multe despre mine, am reuşit să depăşesc nişte limite, am şi crescut. Anul în care am ajuns să iubesc oameni incredibil de frumoşi care m-au atins cu bunătatea lor. Dar habar nu aveam că mereu pierdeam pe altundeva. Uneori iremediabil.

     Acum vreau să declar oficial: 2012 eşti iertat! Te accept, dar permite-mi să te ignor acolo unde m-ai necăjit. Tocmai de aia, ca o concluzie la tot delirul ăsta al meu, plecăm la Roma. Că ne „lasă” copiii. Habar nu aveam cât de tare îmi doream să „fug” un pic doar cu Val. Nici el nu ştia asta. Am aflat-o împreună. Şi tare aş vrea să vă bucuraţi pentru noi.

Măsuţa lui Alice

     
      De puţină vreme am pornit să fac ceea ce visam de când eram copil şi adunam tot felul de panglicuţe, mărgele, bucăţi de hârtie colorată şi le lipeam. Azi îi spun atelier.

Poveştile vin mai jos şi se vor tot naşte.
Prin minte umblă deja ca un vânticel gândul unui atelier de lectură. Dar nu unul "citim -şi -plecăm -acasă". Ceva frumos, viu. Păi cum altfel, dacă e cu copii?



Aşa a început, înaintea Crăciunului

 Măsuţa lui Alice

Eu sunt o fetiţă, mă cheamă Alice...

Exact aşa începea povestea dragă a copilăriei mele. Da, aceea cu Alice în Ţara minunilor, în varianta audio, pe care am iubit-o din prima clipă şi care, cred, m-a iubit şi ea, căci  revine constant în viaţa mea. Aceea în care erai invitat să parcurgi spaţii fermacate şi în care întâlneai personaje amuzante, dar de care te simţeai cumva legat.

Aceea în care Timpul stătea uneori în loc, fiindcă nu mai avea cap. I-l tăiase Regina. De aceea era mereu vremea ceaiului, iar personajele se tot roteau în jurul mesei, în faţa unei căni de ceai. Aşa cum ne-am dori uneori să nu se sfârşească bucuria.

Aceea în care puteai deveni, odată cu Alice, ba mare, ba mică. Exact cum fac şi acum câteodată când îmi dau voie să fiu atât de mică şi de fericită jucându-mă cu copiii mei.

Aşadar, la Măsuţa lui Alice, timpul e oprit, dar bucuria curge. Mânuţe vesele, calde, moi dau bucuriilor o formă, o culoare. Lipesc, decorează, împletesc, pipăie, perforează, colorează, cunosc lumea. Aici ne bucurăm să pregătim cea mai colorată şi caldă felicitare  bunicii, cele mai simpatice(şi ecologice!) globuleţe de Crăciun, cele mai grozave lămpiţe sau cei mai delicaţi fluturaşi ori cele mai sclipicioase steluţe. Aici vom potrivi cadouri pentru cei dragi sau vom meşteri ceva numai şi numai pentru noi. Sau pentru căsuţa noastră.

Părinţi dragi care vă doriţi să ajungeţi la Măsuţa lui Alice alături de minunile voastre, să ştiţi că joaca e nesfârşită, bucuria e autentică, iar voi deveniţi Alice căreia nu îi mai păsa dacă „aievea sunt toate sau vis”. Oferiţi-vă şi voi acest răsfăţ, iar Măsuţa lui Alice va fi primitoare şi va aduce toate lucruşoarele de care aveţi nevoie să creaţi bucurii în forme.

La Măsuţa lui Alice, copiii vor putea să îşi folosească inteligenţa creativă şi practică prin joc, se vor bucura împreună cu ceilalţi copilaşi împărtăşind sentimente, idei, obiecte, iar către final vor putea încerca sentimentul de automulţumire ţinând în mânuţe obiectul meşteşugit cu drag, împreună cu voi.

Mi-ar fi plăcut să mă cheme Alice(şşşttt, să nu mai spuneţi), dar sunt Cristina Vasile, mămică, profesor de limbă română şi iubitoare de meşteşugeală cu copilaşi şi părinţi.

...a continuat astfel

Timpul cel sălbatic (câteodată) se va lasa dezmierdat şi îmblânzit la Măsuţa lui Alice luând forma unui calendar frumos, pentru noul an. Un calendar care îşi va găsi locşorul lui în căsuţele voastre, dragi copilaşi, părinţi, asta după ce împreună îl vom îmbraca în straie vesele, colorate, îl vom împodobi cu panglici, îl vom umple de gândurile noastre, de amintiri, de planuri de viitor.

Părinţi dragi, aşezaţi-vă un picuţ la masa gândurilor şi imaginaţi-vă cum veţi povesti despre date importante din viaţa voastră- cum a fost acel 9 iulie când aţi aflat că in burtica mamei creşte, din iubire, un pruncuşor, cum puteţi marca aniversarea bunicilor, cum aţi însemna împreună zilele frumoase de vacanţă la mare sau momentul atât de aşteptat al Crăciunului. Sau, pur şi simplu, să alegeţi la întâmplare o dată în care hotărâţi să fie Ziua Voastră şi în care să mâncaţi(şşşşt!) ceva mai multă îngheţată. Sau să mergeţi la Grădina Zoologică. Asta împreună cu puiul vostru, timp de o oră şi ceva.

De foarte multe ori, copiii au nevoie de nişte repere temporale pe care cu greu le pot înţelege atunci când mămica lipseşte de acasa(pentru prunc o eternitate) sau atunci când sunt la gradiniţă departe de noi, adulţii dragi din viaţa lor. Ori cînd încearcă să înţeleagă cât ar mai fi până la următoarea aniversare a naşterii lor sau până la petrecerea în cinstea celui mai bun prieten. Un calendar (şi un ceas) ar putea fi un bun punct de plecare în înţelegerea acestor repere, în crearea unor ritualuri blânde, pe înţelesul copilaşilor, de conştientizare a timpului.

Va fi, de asemenea, un bun prilej să povestim despre amintiri, despre anotipuri, să revedem succesiunea lunilor anului, să îi înţelegem menirea acestui calendar. Evident, jucându-ne.

Sau să aflaţi despre un mic ritual frumos(inspirat din pedagogia Montessori), intim, ce poate deveni parte a aniversărilor dragi din familie.

 ...va fi şi aşa

Ce culoare ai da amintirilor?

La Măsuţa lui Alice vom încerca, din nou, copii frumoşi, părinţi calzi, să oprim puţin timpul şi să decorăm o ramă din lemn potrivită  unui locşor călduţ din casă. Ori să pregătim un cadou pentru cineva drag - o fotografie prinsă într-o ramă unică.

Folosind diverse tehnici- pictură cu acrilice, decopatch, pe un suport de lemn, vom realiza hăinuţe vesele, colorate, melancolice sau tonice pentru fotografiile dragi din vacanţa de astă-vară ori de la ultima aniversare a pruncului. Sau chiar pentru amintiri încă nenăscute. Cu floricele, cu romantice note muzicale, în nuanţe-pastel ori electrice.

Este, din nou, o invitaţie pentru părinţi să se aşeze alături de copilaşi, să povestescă, să povestim, să râdem împreună de întâmplări unice. Să dăm şi alte forme iubirii nesfârşite pentru copiii noştri. Să ne imaginăm cum chiar această întâlnire ar putea deveni o amintire unică pentru voi şi pentru copii.

Vă invităm cu mult mult drag, rugându-vă  să vă alegeţi nişte hăinuţe pe care bucuria coloratului să nu le „deranjeze”.