duminică, 16 septembrie 2012

Irina, o parte din „şcoala” mea

           Irina e prietena mea. Din clasa a IX-a. Prietenă a cărei zi de naştere e azi, 16 septembrie. Şi pe care o serbam până târziu în noapte, fiindcă era la începutul anului şcolar şi treburile serioase nu începeau imediat la liceu. Era o puştoaică simpatică foc, frumoasă(ziceam mereu că are ceva din dulceaţa lui Boticelli- ochii, mai ales, şi fineţea, delicateţea lui Modigliani) şi o spontaneitate care mă fascina. Şi m-am simţit flatată atunci când ea a început să mă considere prietena ei. Şi când ne-am mutat împreună în aceeaşi bancă până la sfârşitul clasei a XII-a.

      Irina cânta la pian şi o făcea foarte delicat. Nu era neapărat genul de „pregătită”, ci, mai ales acela de pasionată. Întrerupsese cursurile, dar se descurca minunat şi singură în descifrarea anumitor partituri. Şi-mi plăcea mult să-mi cânte un vals de Chopin care fireşte, acum îmi sună în minte. Îl cânta puţin stângaci, dar cu farmec. De aceea îl ceream mereu. Şi de câte ori mai reuşea să pregătească o piesă, mă invita s-o ascult. Răsfoiam albume de pictură(ah, recunosc, o invidiam pentru o bibliotecă deosebită, cu cărţi rare atunci, de felul celor legate în piele, dar nu doar). Hermitajul ăla mare! Hmmmm!

     De la ea am învăţat să-i iubesc pe simboliştii francezi, căci m-a ajutat într-o zi să-mi fac o temă la literatură universală explicându-mi-l pe Baudelaire cum nimeni n-a mai reuşit vreodată, dar şi vorbindu-mi, apoi împrumutându-mi o carte cu corespondenţa lui Rimbaud(carte pe care o citea, pe sub bancă în timpul orelor) De la ea am învăţat lucruri pe care acum încerc să le explic la rându-mi, cu seninătate, că doar am avut profesor bun? Logos, Eros, Thanatos sunt concepte pe care mi le-a „povestit”, le-a făcut parte din conversaţiile noastre, pe care le-am interiorizat fără spaime(că nu le înţeleg, că nu sunt bine explicate, că sunt ridicolă dacă cer informaţii suplimentare). Nu m-a făcut niciodată să mă simt aiurea sau să se prezinte cumva superior, deşi zău că ştia o grămadă de lucruri(le simţea, le avea înlăuntrul ei). Ştiu că îi va plăcea comparaţia, dar era Jeni Acterian a mea. Şi asta fiindcă, iată, şi acum, de peste ocean, ea îmi ghidează uneori lectura.  

   Să nu vă imaginaţi că Irina era genul de elev silitor, rigid, mereu cu cartea sub braţ. Nu, Irina era şi este vie cu totul. Aşa cum îţi putea vorbi despre ultima carte al lui Cărtărescu, la fel de bine ştia despre ultimul parfum apărut. Sau despre cel mai nou rimel. De aceea îmi plăcea: putea fi atît de adâncă în discuţii, ca mai apoi jucăuşă şi foarte cochetă. Feminină şi delicată. Sau de-a dreptul nebună când leşinam de râs împreună până ne dădeau afară din clasă(pe rând, că se prindeau că afară ne continuam discuţia:D). E omul cu care am râs cel mai mult în viaţa mea, deşi am mai găsit o parteneră de râs nebun la facultate).

Dar proba supremă a fost când am descoperit că ştie, ca şi mine, pe de rost, toate replicile, cântecele din „Alice în Ţara Minunilor”, varianta radio. Era clar, trebuia să fie prietena mea. Şi am mai trăit o dată asta, cu o altă fată dragă, care, culmea, tot la New York locuia!


Am spus că Irina era olimpică pe ţară la română şi engleză, şi asta numai din pasiune şi talent? Şi că profesorii şi-o „revendicau” fiindcă nu putea fi omniprezentă? Că scria poezii pe care le citea în cenaclul de vineri seara, că avea o viziune foarte „proaspătă”, ceva ce nu mai citisem pe atunci?

Dar din 2003 pînă on 2010 nu am mai ştiut nimic de ea. Ştiam că o voi regăsi(visam obsesiv că o găsesc şi că îi spun ce dor mi-a lăsat). Şi da, graţie Facebook-ului(aşa mi-am şi făcut cont, pentru ea!) am regăsit-o şi mai frumoasă, dar al naibii de departe. Şi totuşi, acum un an ne-am reîntâlnit şi am petrecut o noapte cu amintiri frumoase frumoase.
Am învăţat de la Irina cu mult mai multe decât am învăţat vreodată în şcoală. Nici nu are habar ea. Poate nici eu nu mai ştiu exact că-s de la ea. Dar lucurile pe care le ştiu de la ea sunt acolo, în mine. Pot uita ziua de ieri, dar niciodată discuţia despre psihanaliză şi Elisabeth Roudinesco. Am uitat ce am citit ieri, dar nu şi când îmi citea din Ungaretti. Unele momente chiar sunt unice.

Şi dacă vreodată găsesc pro-uri pentru mersul la şcoală(am mai spus că idealul meu ar fi homeschoolingul), ăsta e unul: acolo am cunoscut-o pe Irina! Şi vreau să spun tare: îţi mulţumesc, prietenă dragă!

Eu voi sta aici şi marţi, şi martie, şi la anu" tot aici mă găseşti