Exerciţii de imaginaţie cu final neaşteptat

Cam de când Vladimir avea 3,6 ani(adică de vreun an şi câteva luni;D)am inventat nocturnele "exerciţii de imaginaţie" în locul clasicei lecturi de seară, de multe ori din cauze de tulburări şi bruiaje(sunt eufemisme totuşi)din partea lui Filip. Şi ne distram, ne(teoretic) induceam somnul sau ne mai lungeam la vreo povestioară fantezistă, iar Filip ne ajuta numai cu un fond sonor rezonabil.

De obicei, lucrurile stăteau aşa: se alegea primul povestitor(ba eu, ba eu!) şi exerciţiul creativ începea. Şi uite aşa călătoream ba pe plaje pustii(asta eram eu, sociopata:D), ba pe munţi înzăpeziţi, ba prin spaţii greu de poziţionat geografic.

Îmi amintesc(bine că încă mai pot asta) de primele "exerciţii" ale lui Vladimir pe care am să încerc să le reconstitui, aproximativ. E adevărat că atmosfera e greuţ de redat, însă farmecul povestirii vladimiresciene stă şi în "povestea" propriu-zisă. Totul e spus şoptit, luuuung, ca o curgere plină de mister.Până într-un punct.

"Sunt eu, pe apă, la piscinăăăăăăă. Şi pluteeeesc, pluteeeesc. Şi apa e călduţă şi eu tot plutesc. Şi e plăcut şi simt că mă bucur. Şi tot pluteeesc şi buuuum!! dintr-o dată mă lovesc de marginea piscinei. Şi gata, mama! Acum spune tu"

Şi veneam eu cu ale mele liniştitoare, aducătoare de somn(aşa credeam eu) şi eram anunţată:"Mama, mai am una tare!". Şi speram că asta ne va aduce somnul. Habar nu aveam eu ce urma să aud.

"Suntem la munte suuuuuuuus, suuuus, cu toţii(am observat preocuparea permanentă a lui de a aduna în aceeaşi poveste familia, de a legaliza relaţii, de a îndemna la "facerea" de copii pentru cei care nu au încă - aviz Cristina şi Alin)şi eu mă dau cu placa pe zăpadă. Şi tot cobor, cobor, alunec uşor la vale(experienţa asta a fost reală) şi mă toooot duuuuc, mă duc şi... şiii...pac! mă izbesc de un copac şi încep să râd"

Evident, finalurile astea ne aruncau în râs nebun şi departe de noi somnul.

Acum, de ceva vreme, vrea să îmi spună poveşti(cred că asta e consecinţă a vizitei ceva mai lungi la bunici). Şi dacă povestea iniţială a fost ceva abracadabrant şi greu de reprodus(ceva cu salvarea mea de la închisoare?! Dumnezeu ştie, nefericita de mine, cum ajunsesem acolo, că nu am aflat), următoarea era o povestioară despre un băieţel, un tătic aflaţi acasă(mama o fi fost şi ea oare la închisoare?!)şi despre cum băieţelul i-a spus tatălui că îşi doreşte un caiet cu exerciţii de matematică(nu e copilul meu, cred):D, iar tatăl acceptă şi pornesc împreună la librărie(unde iarăşi e o secvenţă încâlcită cu vînzătoarea care nu găsea caietul potrivit şi le tot încurca)de unde se aleg cu mult doritul obiect. Şi cum vin acasă şi copilul sare la măsuţă lui să se joace cu exerciţiile.
Eu, liniştită cu finalul fericit, cu somnul doldora pe gene, zic ceva că mi-a plăcut povestioara. (şi tot "psihanalizam")
Vladimir, ridicându-se, fixându-mă cu privirea:" Auzi, dar îţi imaginezi că putea să fie şi varianta "Nu, fiule, nu îţi iau caietul!" şi se termina povestea?

Hihihi-urile mele au devenit ale tuturor