tag:blogger.com,1999:blog-84588245402071700682024-02-19T08:28:12.428-08:00În lumea băieţilozaurilorCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.comBlogger23125tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-3717727374685848662014-04-02T15:15:00.002-07:002014-04-02T15:15:39.561-07:00O mamă de bătaie Aş vrea să trec foarte repede peste momentul în care ar fi cazul să spun câteva vorbe despre "absenţa" de pe blog şi să reîncep, sper, ceva mai constant, să mai povestesc despre băieţilozauri şi despre noi, în general.<br />Copiii aştia minunaţi cresc atât de repede, încât, uneori, când văd câte o talpă ieşind de sub patură, mă întreb, speriată chiar, cine e străinul ăla din pat, că băieţii mei au tălpiţe mici, ca nişte şoricei albi. Şi atunci îmi amintesc că ghetele sunt 33 unele, 30 altele. Cu trei intre ele. Ani.<br /><br />
Şi cum mă tot minunez de asta, nu mai departe de aceste gânduri, apar în mintea mea şi alte evenimente comune din paradigma existenţei noastre zilnice. Cum ar fi conflictele, cu toate combinaţiile posibile între oamenii locuitori ai acestei case. Şi despre ele aş vrea să povestesc acum câte ceva, deşi ştiu că mai am în pregătire, măcar în mintea mea, cel puţin 126748302 de subiecte. Cu şcoala şi grădiniţa, cu amicii şi cornurile cu ciocolată, cu Lego şi matematica, cu experimente lichide şi nu tocmai "igienice", cu şcoala din nou.<br /> Am înţeles tare bine, după cursul cu Otilia Mantelers, cum stă treaba cu paharul "gol" când vine vorba de pierderea conectării cu copiii noştri, iar eu simt asta de fiecare dată când am alte "treburi", când vorbesc prea mult la telefon şi copiii mă cer, când, fără justificări, întrerupem jocul sau lectura că "mama<i> trebuie </i>să răspundă neapărat", când uit câtă nevoie au ei să mă simtă "acolo". Şi uite aşa mă trezesc cu o sumedenie de "crize şi crizuţe", cum ar fi cea de ieri cînd am avut proasta inspiraţie să fiu eu cea care a închis uşa taxiului. Care taxi a plecat:D şi l-a lăsat pe Filip într-o suferinţă fără consolare( că nu a avut el acest rol, de închizător de uşă). Şi pe mine fără inspiraţie. Un taxi neinspirat! Dar eu ştiam că nu afurisita aia de uşa era problema, ci cu mult mai departe era bătaia, că despre bătaie parcă era vorba şi în titlu. Durerea era în absenţa mea, a lui Val. Nu absenţa fizică neapărat, ci aia care îi doare mai tare. Iar Vladimir nu îşi plângea neapărat lanterna distrusă, ci avea muuulte altele de "scos", iar pretextele veneau din zone dintr-astea aproape absurde. Sau aia cu mucul care era musai să fie reintrodus în nas, nu cum avusesem eu soluţia să îl scot, că doar pe mine mă deranja!<br /> Şi atunci apare "mama de bătaie", adică eu, aşa cum povesteam şi altă dată, alergându-ne prin toată casa, dar sfârşind în patul mare, luptându-ne ca în poveste nu cu pumnale, ci cu perne. Sărind şi râzând. Ţopăind de se zdruncina creierii şi tavanul vecinilor. Şi, în toată agitaţia asta, uneori haotică(mai mereu adică), împărţind pupături şi îmbrăţişări, iubire fără limite, fără timpi. Iar toate astea ne apropie, ne reconectează, căci ce urmează este absolut fabulos: doi copii cooperanţi, dispuşi să facă voluntar lucruri pe care, în mod obişnuit le refuză, un mic de patru ani care pleacă singur să cumpere ardei numai pentru că auzise că aş avea nevoie pentru ciorbă(şi care se întoarce de două ori fără ardei din diverse motive, dar a treia oară cu succes), doi copii calmi, calzi şi o mamă muuult mai relaxată. Şi fericită, mândră şi recunoscătoare ei înseşi că şi-a amintit ce simplu poate fi. Dar care mereu uită lucrurile astea şi care lasă să se ajungă din nou în puncte delicate ca să "acţioneze".<br /> Când titlul ăsta mi-a venit în minte a fost nu doar un joc de cuvinte poate inspirat, ci m-am gândit cât de uşor, în situaţiile de genul celor notate mai sus, se poate ajunge la celebra "mamă de bătaie". Nu din parte-mi, asta e clar(şi o spun asumandu-mi total şi fără vreo urmă de superioritate parentală afirmaţia, deşi e greu greu să îmi păstrez calmul de fiecare dată), însă o văd mereu, o aud, o intuiesc adesea printre necunoscuţii cu care interacţionăm voit sau nu. Că despre gestionarea conflictelor tocmai ce am încheiat un curs(eu n-aş fi sfârşit niciodată, dar era momentul ca Monica Reu să se întorcă şi ea acasă:D) nu e chiar o întâmplare, ci era clar că se "cerea" un astfel de moment, ca eu să reuşesc să mai lămuresc cu mine câteva probleme. Şi să pot pleca mai senină către ei.<br /><br /> În fiecare zi îmi spun şi constat singură că multe situaţii tensionate se pot agrava daca nu încerc să îi aud realmente şi pe ei, şi nevoile lor, la fel cum foarte uşor se pot simplifica daca mă cobor cu adevarat la ei şi găsim împreună o cale, jucăuşă sau serioasă, prin care să ne eliberăm şi unii, şi alţii.<br /><br />Noapte bună:)<br />Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-2852264645962943612013-03-03T04:17:00.000-08:002013-03-03T04:17:17.038-08:00Un ochi de timp<br />
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"> Zilele trecute ne
uitam, eu şi Val, la copii. Şi aproape sincronizaţi am mormăit ceva cu „Când
s-au făcut ăştia atât de mari?” Că am realizat că de ceva vreme se hrănesc
singuri, se spală, au tabieturi, ne „sfidează”. Că am uitat cum era să fie
total dependenţi de noi. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Dormitul în trei
sau patru(co-sleepingul) a fost frumos şi, iată, acum, au început să fugă de
noi. Câteodată. Deja am uitat cum e să îi porţi în braţe. Mă trezesc cu braţele
goale sau, cel mult, cu ceva de scuturat. Ştiu ce-şi doresc, au preferinţe
clare, merg singuri la cumpărături.Sau mergem
împreună şi suntem calmi cu toţii. Nu mai sunt crize mari de gestionat. Uneori,
ma sperii de asta. Fiindcă înţeleg în etape de-acum. Doar faptul că Filip încă
e alăptat îl mai face bebeluşul meu încă. Altfel, „bebeluşul” e puternic tare.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"> Peste toată
perioada asta însă am crescut şi noi, măriceii. Sau, câteodată, ne-am
împiedicat mai rău ca pruncii porniţi pe mers. Am şi şchiopătat.Cu suferinţe
mari. Ne dăm însă cu multe alifii atunci când doare rău şi încercăm să ne ungem
reciproc. Am realizat cumva că fiecare dintre noi doi îl căutase pe celălalt,
dar nu îl găsise deloc acolo unde s-ar fi aşteptat. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Anul trecut am
sărbătorit 20 de ani(da,douăzeci!) de relaţie, dar a fost anul cu încărcătura emoţională
cea mai mare. Uneori la antipozi. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Am zis-o de
câteva ori bune:2012 a fost un an greu, greu. Despre cât de greu a fost am
aflat chiar şi în 2013, căci şi-a întins antenele peste an.(Când chiar nu mai
pot, o zic pe aia, cu foc:”<i>2012- duce-te-ai învârtindu-te!”)</i> Credeam că odată
încheiat se duc şi problemele. Dar el - nu şi nu. Ne fierbe încă dureros.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"> A fost, pe de
altă parte, anul în care am învăţat multe despre mine, am reuşit să depăşesc
nişte limite, am şi crescut. Anul în care am ajuns să iubesc oameni incredibil
de frumoşi care m-au atins cu bunătatea lor. Dar habar nu aveam că mereu
pierdeam pe altundeva. Uneori iremediabil. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"> Acum vreau să
declar oficial: 2012 eşti iertat! Te accept, dar permite-mi să te ignor acolo
unde m-ai necăjit. Tocmai de aia, ca o concluzie la tot delirul ăsta al meu,
plecăm la Roma. Că ne „lasă” copiii. Habar nu aveam cât de tare îmi doream să
„fug” un pic doar cu Val. Nici el nu ştia asta. Am aflat-o împreună. Şi tare aş
vrea să vă bucuraţi pentru noi.<o:p></o:p></span></div>
Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-79827215371004059912013-01-24T02:06:00.000-08:002013-01-24T02:06:20.837-08:00Măsuţa lui Alice <br />
De puţină vreme am pornit să fac ceea ce visam de când eram copil şi adunam tot felul de panglicuţe, mărgele, bucăţi de hârtie colorată şi le lipeam. Azi îi spun atelier.<br />
<br />
Poveştile vin mai jos şi se vor tot naşte.<br />
Prin minte umblă deja ca un vânticel gândul unui atelier de lectură. Dar nu unul "citim -şi -plecăm -acasă". Ceva frumos, viu. Păi cum altfel, dacă e cu copii?<br />
<br />
<br />
<br />
Aşa a început, înaintea Crăciunului<br />
<br />
<b>Măsuţa lui Alice</b><br />
<br />
<br />
<div class="MsoNormal">
<i><span lang="RO">Eu sunt o fetiţă, mă cheamă Alice...<o:p></o:p></span></i></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Exact aşa începea
povestea dragă a copilăriei mele. Da, aceea cu Alice în Ţara minunilor, în
varianta audio, pe care am iubit-o din prima clipă şi care, cred, m-a iubit şi
ea, căci revine constant în viaţa mea.
Aceea în care erai invitat să parcurgi spaţii fermacate şi în care întâlneai
personaje amuzante, dar de care te simţeai cumva legat.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Aceea în care Timpul
stătea uneori în loc, fiindcă nu mai avea cap. I-l tăiase Regina. De aceea era
mereu vremea ceaiului, iar personajele se tot roteau în jurul mesei, în faţa
unei căni de ceai. Aşa cum ne-am dori uneori să nu se sfârşească bucuria.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Aceea în care
puteai deveni, odată cu Alice, ba mare, ba mică. Exact cum fac şi acum
câteodată când îmi dau voie să fiu atât de mică şi de fericită jucându-mă cu
copiii mei.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Aşadar, la <b>Măsuţa lui Alice</b>, timpul e oprit, dar
bucuria curge. Mânuţe vesele, calde, moi dau bucuriilor o formă, o culoare. Lipesc,
decorează, împletesc, pipăie, perforează, colorează, cunosc lumea. Aici ne
bucurăm să pregătim cea mai colorată şi caldă felicitare bunicii, cele mai simpatice(şi ecologice!) globuleţe
de Crăciun, cele mai grozave lămpiţe sau cei mai delicaţi fluturaşi ori cele
mai sclipicioase steluţe. Aici vom potrivi cadouri pentru cei dragi sau vom
meşteri ceva numai şi numai pentru noi. Sau pentru căsuţa noastră.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Părinţi dragi care
vă doriţi să ajungeţi la <b>Măsuţa lui
Alice</b> alături de minunile voastre, să ştiţi că joaca e nesfârşită, bucuria
e autentică, iar voi deveniţi Alice căreia nu îi mai păsa dacă „aievea sunt
toate sau vis”. Oferiţi-vă şi voi acest răsfăţ, iar Măsuţa lui Alice va fi
primitoare şi va aduce toate lucruşoarele de care aveţi nevoie să creaţi
bucurii în forme.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">La <b>Măsuţa lui Alice,</b> copiii vor putea să
îşi folosească inteligenţa creativă şi practică prin joc, se vor bucura
împreună cu ceilalţi copilaşi împărtăşind sentimente, idei, obiecte, iar către
final vor putea încerca sentimentul de automulţumire ţinând în mânuţe obiectul
meşteşugit cu drag, împreună cu voi. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Mi-ar fi plăcut
să mă cheme Alice(şşşttt, să nu mai spuneţi), dar sunt Cristina Vasile, mămică,
profesor de limbă română şi iubitoare de meşteşugeală cu copilaşi şi părinţi.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
...a continuat astfel</div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
</div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Timpul cel sălbatic (câteodată) se va lasa dezmierdat şi îmblânzit la <b>Măsuţa lui Alice</b> luând forma unui calendar frumos, pentru noul an. Un
calendar care îşi va găsi locşorul lui în căsuţele voastre, dragi copilaşi, părinţi,
asta după ce împreună îl vom îmbraca în straie vesele, colorate, îl vom
împodobi cu panglici, îl vom umple de gândurile noastre, de amintiri, de
planuri de viitor.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Părinţi dragi, aşezaţi-vă un picuţ la masa gândurilor şi imaginaţi-vă cum
veţi povesti despre date importante din viaţa voastră- cum a fost acel 9 iulie
când aţi aflat că in burtica mamei creşte, din iubire, un pruncuşor, cum puteţi
marca aniversarea bunicilor, cum aţi însemna împreună zilele frumoase de
vacanţă la mare sau momentul atât de aşteptat al Crăciunului. Sau, pur şi
simplu, să alegeţi la întâmplare o dată în care hotărâţi să fie <i>Ziua Voastră</i> şi în care să
mâncaţi(şşşşt!) ceva mai multă îngheţată. Sau să mergeţi la Grădina Zoologică. Asta
împreună cu puiul vostru, timp de o oră şi ceva.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">De foarte multe ori, copiii au nevoie de nişte repere temporale pe care cu
greu le pot înţelege atunci când mămica lipseşte de acasa(pentru prunc o
eternitate) sau atunci când sunt la gradiniţă departe de noi, adulţii dragi din
viaţa lor. Ori cînd încearcă să înţeleagă cât ar mai fi până la următoarea
aniversare a naşterii lor sau până la petrecerea în cinstea celui mai bun
prieten. Un calendar (şi un ceas) ar putea fi un bun punct de plecare în
înţelegerea acestor repere, în crearea unor ritualuri blânde, pe înţelesul
copilaşilor, de conştientizare a timpului.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
Va fi, de asemenea, un bun prilej
să povestim despre amintiri, despre anotipuri, să revedem succesiunea lunilor
anului, să îi înţelegem menirea acestui calendar. Evident, jucându-ne.</div>
<div class="MsoNormal">
Sau să aflaţi despre un mic ritual frumos(inspirat din
pedagogia Montessori), intim, ce poate deveni parte a aniversărilor dragi din
familie.</div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
...va fi şi aşa</div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
</div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Ce culoare ai da amintirilor?<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">La <b>Măsuţa lui Alice </b>vom încerca,
din nou, copii frumoşi, părinţi calzi, să oprim puţin timpul şi să <b>decorăm o ramă din lemn</b> potrivită unui locşor călduţ din casă. Ori să pregătim
un cadou pentru cineva drag - o fotografie prinsă într-o ramă unică.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Folosind diverse tehnici- pictură cu acrilice, decopatch, pe un suport de
lemn, vom realiza hăinuţe vesele, colorate, melancolice sau tonice pentru
fotografiile dragi din vacanţa de astă-vară ori de la ultima aniversare a
pruncului. Sau chiar pentru amintiri încă nenăscute. Cu floricele, cu romantice
note muzicale, în nuanţe-pastel ori electrice.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Este, din nou, o invitaţie pentru părinţi să se aşeze alături de copilaşi,
să povestescă, să povestim, să râdem împreună de întâmplări unice. Să dăm şi
alte forme iubirii nesfârşite pentru copiii noştri. Să ne imaginăm cum chiar
această întâlnire ar putea deveni o amintire unică pentru voi şi pentru copii.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO">Vă invităm cu mult mult drag, rugându-vă să vă alegeţi nişte hăinuţe pe care bucuria
coloratului să nu le „deranjeze”.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-indent: .5in;">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<br />
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<br />
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-7122036863775559242012-10-30T12:00:00.002-07:002012-10-30T12:00:49.730-07:00Paradoxul furiei<br />
<br />
Cred că pentru oricine e un paradox ca momentele de furie să ţi le „petreci” nu doar în „compania” celui care te-a înfuriat, ba mai mult, să alergi plângând în hohote tocmai la el în braţe, să alegi ca tocmai el să te liniştească.
M-am gândit mult la treaba asta fiindcă e vorba de reacţia copiilor mei atunci când sunt cu adevarat furioşi din cauza mea(şi zău că le dau muuulte motive şi chiar au tot dreptul să mă considere o „mamă rea”, „nesuferită” şi(uneori) cu alte câteva atribute uşor de plasat în zonele de toaletă).
Câteodată nu îi aud, nu îi ascult, nu le acord atenţie, iar urmările sunt uneori greu de gestionat. Plânsete, urlete, frustrări acumulate şi scoase la lumina. Ei îşi strigă nevoile, drepturile, felul de a fi, eu sunt preocupată de cum aş putea să câştig timp tot pentru ei. Din nou paradoxal. Exact ca situaţiile alea cu părinţii plecaţi în străinătate care îşi justfică plecarea „pentru binele copilului, pentru viitorul lui”, uitând că adevărata nevoie e cea a copilului de prezenţa părintelui alături. Uit că acum <em>el</em> are nevoie de mine să fie ascultat, şi mă macină că nu ştiu să gestionez o situaţie tensionată, cu doi prunci nemulţumiţi foarte.
<br />
<br />
Dar momentul în care, supăraţi peste măsură, urlându-şi nemulţumirile, tristeţea, neascultarea mi se aruncă în braţe, ca să fie linştiţi sau pur şi simplu cum abia aşteaptă să merg către ei să îi strâng în braţe, împotrivindu-se iniţial, este absolut incredibil.
Este atât de greu să descriu acest amestec de supărare şi bucurie provocate tot de mine. Cum nu mă îndepărtează ei decât cu vorbe, dar mânuţele lor mă caută, mă cer, cum se liniştesc oftînd în braţele mele. E un moment atât de intim, atât de încărcat cu emoţii, că, de cele mei multe ori izbucnesc şi eu în plâns. Cu vinovăţie. Şi ştiu clar că undeva ne-am pierdut armonia, dar o putem regăsi, că undeva sunt gândurile lor neînţelese de mine şi scoase la suprafaţă mai zgomotos, tocmai ca să pricep bine, să „aud” bine ce au de zis.
<br />
<br />
Ştiu că în momentele astea trebuie să mă confrunt cu mine, nu cu ei, să caut în cămăruţele ale căror uşi scârţiîe câteodată, fiindcă nu au fost folosite de ceva timp, cămăruţele cu urechi-bune- pentru -ascultat -copiii, pentru înţeles nevoile lor.<br />
Descopăr în fiecare zi cât se pot simplifica lucrurile dacă i-aş asculta mai des decît o fac. Mă fac să plâng de fiecare dată în care îmi demonstrează că ei iartă atât de uşor, că nu au prejudecăţi în a ierta, că sunt sinceri şi mereu dispuşi s-o ia de la capăt. Că mă strâng în braţe din tot sufletul şi ştiu că mă iubesc necondiţionat. Când îmi strigă să vin şi să îi liniştesc.
<br />
<br />
Mi-e drag de copiii mei, atât de drag, că, acum, când scriu, parcă mi i-aş prinde de-o parte şi de alta a trupuluiCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-77252092727230015812012-09-16T01:49:00.001-07:002012-09-16T01:49:28.603-07:00Irina, o parte din „şcoala” mea Irina e prietena mea. Din clasa a IX-a. Prietenă a cărei zi de naştere e azi, 16 septembrie. Şi pe care o serbam până târziu în noapte, fiindcă era la începutul anului şcolar şi treburile serioase nu începeau imediat la liceu. Era o puştoaică simpatică foc, frumoasă(ziceam mereu că are ceva din dulceaţa lui Boticelli- ochii, mai ales, şi fineţea, delicateţea lui Modigliani) şi o spontaneitate care mă fascina. Şi m-am simţit flatată atunci când ea a început să mă considere prietena ei. Şi când ne-am mutat împreună în aceeaşi bancă până la sfârşitul clasei a XII-a.
<br />
<br />
Irina cânta la pian şi o făcea foarte delicat. Nu era neapărat genul de „pregătită”, ci, mai ales acela de pasionată. Întrerupsese cursurile, dar se descurca minunat şi singură în descifrarea anumitor partituri. Şi-mi plăcea mult să-mi cânte un vals de Chopin care fireşte, acum îmi sună în minte. Îl cânta puţin stângaci, dar cu farmec. De aceea îl ceream mereu. Şi de câte ori mai reuşea să pregătească o piesă, mă invita s-o ascult.
Răsfoiam albume de pictură(ah, recunosc, o invidiam pentru o bibliotecă deosebită, cu cărţi rare atunci, de felul celor legate în piele, dar nu doar). Hermitajul ăla mare! Hmmmm!
<br />
<br />
De la ea am învăţat să-i iubesc pe simboliştii francezi, căci m-a ajutat într-o zi să-mi fac o temă la literatură universală explicându-mi-l pe Baudelaire cum nimeni n-a mai reuşit vreodată, dar şi vorbindu-mi, apoi împrumutându-mi o carte cu corespondenţa lui Rimbaud(carte pe care o citea, pe sub bancă în timpul orelor) De la ea am învăţat lucruri pe care acum încerc să le explic la rându-mi, cu seninătate, că doar am avut profesor bun? Logos, Eros, Thanatos sunt concepte pe care mi le-a „povestit”, le-a făcut parte din conversaţiile noastre, pe care le-am interiorizat fără spaime(că nu le înţeleg, că nu sunt bine explicate, că sunt ridicolă dacă cer informaţii suplimentare). Nu m-a făcut niciodată să mă simt aiurea sau să se prezinte cumva superior, deşi zău că ştia o grămadă de lucruri(le simţea, le avea înlăuntrul ei).
Ştiu că îi va plăcea comparaţia, dar era Jeni Acterian a mea. Şi asta fiindcă, iată, şi acum, de peste ocean, ea îmi ghidează uneori lectura.
<br />
<br />
Să nu vă imaginaţi că Irina era genul de elev silitor, rigid, mereu cu cartea sub braţ. Nu, Irina era şi este vie cu totul. Aşa cum îţi putea vorbi despre ultima carte al lui Cărtărescu, la fel de bine ştia despre ultimul parfum apărut. Sau despre cel mai nou rimel. De aceea îmi plăcea: putea fi atît de adâncă în discuţii, ca mai apoi jucăuşă şi foarte cochetă. Feminină şi delicată. Sau de-a dreptul nebună când leşinam de râs împreună până ne dădeau afară din clasă(pe rând, că se prindeau că afară ne continuam discuţia:D). E omul cu care am râs cel mai mult în viaţa mea, deşi am mai găsit o parteneră de râs nebun la facultate).
<br />
<br />
Dar proba supremă a fost când am descoperit că ştie, ca şi mine, pe de rost, toate replicile, cântecele din „Alice în Ţara Minunilor”, varianta radio. Era clar, trebuia să fie prietena mea. Şi am mai trăit o dată asta, cu o altă fată dragă, care, culmea, tot la New York locuia!
<br />
<br />
<br />
Am spus că Irina era olimpică pe ţară la română şi engleză, şi asta numai din pasiune şi talent? Şi că profesorii şi-o „revendicau” fiindcă nu putea fi omniprezentă? Că scria poezii pe care le citea în cenaclul de vineri seara, că avea o viziune foarte „proaspătă”, ceva ce nu mai citisem pe atunci?
<br />
<br />
Dar din 2003 pînă on 2010 nu am mai ştiut nimic de ea. Ştiam că o voi regăsi(visam obsesiv că o găsesc şi că îi spun ce dor mi-a lăsat). Şi da, graţie Facebook-ului(aşa mi-am şi făcut cont, pentru ea!) am regăsit-o şi mai frumoasă, dar al naibii de departe. Şi totuşi, acum un an ne-am reîntâlnit şi am petrecut o noapte cu amintiri frumoase frumoase.
<br />
<strong>Am învăţat de la Irina cu mult mai multe decât am învăţat vreodată în şcoală. Nici nu are habar ea. Poate nici eu nu mai ştiu exact că-s de la ea. Dar lucurile pe care le ştiu de la ea sunt acolo, în mine. </strong>Pot uita ziua de ieri, dar niciodată discuţia despre psihanaliză şi Elisabeth Roudinesco. Am uitat ce am citit ieri, dar nu şi când îmi citea din Ungaretti. Unele momente chiar sunt unice.<br />
<br />
Şi dacă vreodată găsesc pro-uri pentru mersul la şcoală(am mai spus că idealul meu ar fi homeschoolingul), ăsta e unul: acolo am cunoscut-o pe Irina! Şi vreau să spun tare: îţi mulţumesc, prietenă dragă!<br />
<br />
<em>Eu voi sta aici şi marţi, şi martie, şi la anu" tot aici mă găseşti</em>Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-43992934998683893402012-08-08T14:54:00.000-07:002012-08-08T14:54:16.350-07:00Cum am transformat enervarea în joacă Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers. <br />
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”.
Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.
<br />
<br />
O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
<br />
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită.
Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
<br />
Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci.
Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi.
Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.<br />
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ.
Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.
<br />
<br />
<br />
N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-7826386198764883322012-08-04T00:03:00.000-07:002012-08-04T00:03:35.244-07:00Când alăptarea se declină mai întâi în substantivele dragoste, emoţie, bucurie<br />
<br />
...şi mai apoi în nutriţie sau coeficient de inteligenţă. Sau, câteodată, în disconfort (trecător) pentru mamă.
<br />
<br />
<br />
A trecut ceva timp de când mi-am dorit să scriu despre alăptare şi câte ceva din ce am trăit şi simţit eu în legătură cu această aducătoare de bucurii şi trăiri unice (experienţă). Şi acum, în contexul Săptămânii Mondiale a Alăptării, m-am mobilizat să povestesc cu voi câte ceva, dar într-o manieră foarte intimă şi personală, neştiiţifică, ne-educativă, adesea incoerentă.<br />
<br />
Dacă sâmbătă seara se întâmpla să vă găsiţi în zona Cazino Constanţa aţi fi putut zări, pe o bancă, o mămică drăgălaşă care îşi alăpta puiuţul în timp ce discuta cu o puiuţă mai măricică. Lângă ele, zâmbind tâmp a admiraţie, era o femeie(clar părea nebună după faţa blocată în zâmbet) care le urmărea şi care gândea aproape primitiv„Ce minune, natura asta!” Ştiu ce gândea fiindcă aia eram eu. Cu doar zece minute în urmă îl avusesem şi eu la sân pe Filip.<br />
<br />
Eram emoţionată şi mi-am adus aminte de o întâmplare de acum vreo doi ani, eu purtându-l pe acelaşi Filip, cum o mămică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Ăla e un mei-tai, nu?” Da, era un mei-tai, dar nu despre asta era vorba. Nu despre identificarea corectă a unui obiect de purtat copilul. Era altceva- un fel de parolă a complicităţii. Ea ştia că eu ştiu că ea ştie. Un fel de salut foarte intim, a(normal). M-a cuprins aşa o veselie interioară că cineva se bucura pentru mine că un copil se lasa purtat de mama lui de-mi venea să mă duc să o îmbrăţişez. M-am abţinut, că Val a zis că nu e tocmai în regulă, dar am regrete şi azi:D
<br />
<br />
Exact aşa mi-a venit şi mie să mă duc la mămica asta şi s-o întreb: „Alăptaţi?” Mi-am înfrânat din nou pornirea şi am optat pentru zgâirea cu iz tembel. Cred că a simţit şi ea că mă bucuram pentru ei, că a zâmbit la rându-i. „Norocul” meu a fost Filip care efectiv m-a smuls din contemplare împingându-mă spre joacă.
Cam asta simt eu despre alăptare. Bucurie. Împărtăşirea ei. Rezonare.Vibraţii.
<br />
<br />
Eu am fost cu poveşti fericite despre alăptare: cu „chichi” (Vladimir)şi cu „ţiţi”(Filip). E simplu. Mi-am dorit să alăptez venind, culmea, cu ceva prejudecăţi. În sensul că necunoscând partea cu ataşamentul, cu îndrăgosteala(ele sosind după), alăparea era punctul de plecare pentru un copil sănătos, isteţ, dar cam atât. Probabil voi povesti altădată istoria propriu-zisă, dar startul a fost bun şi asta a contat. Şi nu mi-am făcut scenarii deloc, în mod aproape paradoxal, asta findcă obişnuiam să am şi trei-patru variante de „poveste”pentru situaţiile pe care nu le puteam controla eu. Ceea ce a fost bine, pare-se.
Nu mă pricepeam să explic ceea ce se întâmpla, ştiam doar că îmi plăcea de-acum(probasem, nu?) să alăptez.
<br />
<br />
M-am făcut de râs (?!) într-o discuţie despre lapte praf. Nu ştiam că-i zice „formulă”. Am crezut că e ceva ca un medicament formula asta. Apoi(şi nici acum nu ştiu) am zis ceva de cum se prepară. O dădusem rău în bară, că săriseră nişte mămici competente de nu mi-a mai trebuit în veci discuţie despre lapte praf. Mi-e şi frică, zău că da.
<br />
Din aceeaşi categorie a ignoranţei mele e şi faptul că nu m-am gândit niciodată cât suge copilul meu (şi iarăşi se vehiculau în parcul în care ne învârteam nişte mililitri care mă ameţeau) şi nici cum arată laptele meu. Ştiam cum e laptele din zilele cu „furia laptelui”, oricum în rest eram toată un lapte, învăluită din cap până în picioare(câteodată mă gândeam că trebuie să funcţioneze ca un fel de cremă de corp), dar nu mă preocupa prea tare dacă”arată bine” ori ba. Dar vedeam cum Vladimir la o lună avea deja cu peste 1,5 kg în plus, iar Filip, fireşte, cu 2:D. Asta-i partea cu hrana - desigur, esenţială.
Partea însă pe care nici nu o intuieşti până nu o trăieşti pe pielea ta, indiferent de câţi consilieri în alăptare ai consultat, e aia cu simţitul, cu lipeala.<br />
<br />
Toate mămicile care au alăptat sau alăptează(cu sau fără obstacole) pot să confirme: este de necrezut că poţi simţi, nu doar vedea efectiv cum se face mare pruncul şi tu, tu eşti aia care îl face mare, sânii tăi pe care îi priveai cu alţi ochi înainte(doar ca să fii atrăgătoare sau să găseşti cel mai flatant sutien) au devenit ceva incredibil care creşte fiinţe, care transformă bebeluşi în copilaşi, care ştiu să aline, care ştiu să dea exact ceea ce trebuie, cât trebuie, fără ca tu să gândeşti asta. Copilul îi cere, tu eşti numai acolo să oferi ceva incredibil, ceva miraculos, ceva ce leagă. Să simţi cum ţîşneşte laptele cu o secundă înainte de a auzi un scâncet, un „ceva” al puiului care te cheamă. Şi să curgă laptele şi dragostea prin toate canalele firii tale, nu doar prin alea galactofore. Şi să nu rezişti să nu-l pupi, să-l simţi din nou în tine, aşa cum era în burtică, în timp ce sunteţi con-topiţi. Şi el să se afunde în pielea ta. Şi să vă jucaţi, să râdeţi cu priviri. Să te strângă cu mânuţele şi să te simţi undeva plutind de fericire.<br />
Şi de aia mă doare (dar nu spun acum cât)că lucrurile se complică atunci când sunt atât de simple, că firescul e scos din esenţa lui şi mătrăşit.
<br />
Tot delirul asta verbal al meu este meschin în comparaţie cu senzaţiile trăite. Am scris dintr-o răsuflare, am simţit însă cât pentru câteva vieţi.
<br />
<br />
Mă scuzaţi, Filip mă cheamă. Ştiţi voiCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-36960368076989908432012-07-10T16:15:00.001-07:002012-07-10T16:15:40.591-07:00Planetariul, plictiseala, puştiul şi părintele Duminica trecută, eu şi Vladimir la Planetariu. El- foarte nerăbdător, eu- curioasă tare. Fiindcă nu-mi aminteam mai nimic de cealaltă vizită a mea acolo. O tanti ne-a făcut nişte precizări, ceva reguli, distracţia a început. Adică aşa credeam eu. Numai că aceeaşi voce care ne ruga să închidem telefoanele şi să ne supraveghem copiii(terorişti în general, după cum suna atenţionarea) îşi menţinea platitudinea şi când începuse “povestea” despre stele. Nicio modulaţie în glas, nicio urmă de enervare evidentă când a început să sune un telefon, nimic. Totul monoton. Şi stelele ei, şi tot. Singurul lucru ce salva momentul era chiar priveliştea oferită ochilor. Simularea adică. Informaţiile curgeau(totul dura 20 de minute) de-a valma, fără să apuci să pricepi ceva, dar fondul sonor era bine ales, că te situai cumva într-o atmosferă stranie, de <i>ceva </i>absurd.
Am înţeles că era spectacolul cu numărul 1893469 din viaţa femeii ăsteia(se pare că lucra acolo din 1988), dar nu oare asta îşi dorise? Nu cu asta se ocupa? Nici mulţumirile, urările finale nu ne-au mutat în alt registru, fiindcă se situau în acelaşi ritm robotizat.<br />
Vladimir era uşor efervescent, eu plictisită total. (Şi mi-am amintit de entuzismul unui speolog care trăia pentru a povesti despre minunăţiile cu care se obişnuise de prin anii 70. Hehehe)
<br />
<br />
În spatele meu, însă, la ieşire, aud conversaţia următoare pe care o redau exact aşa cum a fost ea(între ce s-a dovedit mai târziu că erau o mamă şi fiul de vreo 9-10 ani):
<br />
<br />
"- Ţi-a plăcut?
<br />
- Nu am înţeles nimic!<br />
- Mincinosule!"
<br />
<br />
La replica asta am simţit nevoia să mă întorc spre puşti, căruia i-am şoptit(mă rog, nu chiar şoptit), că nici eu nu am înţeles nimic din cele auzite pentru prima dată, iar pe celelalte(adicătelea informaţiile) le ştiam din alte surse, de demult. Cred că este inutil să descriu zâmbetul larg pe care l-am tradus imediat, cu sufletul. A simţit, cred, şi el, că sunt acolo, cu el. Cred că mama lui a auzit/înţeles ceva fiindcă a scos un sunet greu de reprodus, ceva între “ce glumeaţă e doamna asta, dar şi puţin sărită de pe fix că a comunicat în felul ăla cu fiu-meu”
<br />
<br />
Altfel spus, sinceritatea se taxează uşor, printr-o etichetare - jignire ce are, fireşte, rolul de a întări încrederea copilului în el. Şi ce se va mai mira mămica asta când fiul ei nu îi va mai răspunde sincer, ci îi va oferi poate ce va dori să audă, pentru măgulirea sufletului ei(a nervilor?!). Dintre scenariile posibile care ar justifica(?!) un astfel de răspuns le-am cuprins pe următoarele, că toooot dau de teorii de tipul ăsta în diferite contexte din viaţa-mi.
<br />
<br />
<i>Păi cum aşa, să dai atâţia bani(un bilet este 50 de lei în care sunt incluse Delfinariul, Păsările exotice, Microrezervaţia) ca să auzi că puştiul n-a priceput nimic? </i>
<br />
<br />
<i>Sau să te gândeşti că, doamne-fereşte, nu e capabil să priceapă nimic, din aşa părinţi cultivaţi(care, uite, îl duc să se cultive şi el niţel):D, mai ales că nu sunt singuri în grup, iar tanti vecina ar putea comenta ceva(de rău, fireşte, despre plod:D).</i><br />
<br />
<i> </i>
Mai există şi varianta(forţată, de dragul optimiştilor de pretutindeni) ca asta să fi fost o mică glumiţă a celor doi, un cod foaaaarte secret, un fel personal de a se tachina. Nu mai insist că mă năpădeşte iar pesimismul şi şterg partea asta.
Ideea preconcepută că vizita asta va însemna şi vreun mod concret de a învăţa este oarecum de înţeles. Exact ca aia cu doctorul care le ştie pe toate şi nu are cum să greşească.<br />
Dar să crezi că fiul tău e mincinos(sau nu crezi, dar vrei să-i zici ceva dur, ceva să îi atragă atenţia), mai ales într-un context ca ăsta, mi se pare tare aiurea. Nicio încredere în el, nici măcăr posibilitatea de a-l lasa sa-si explice replica.
Mă gândesc cum de atâtea ori nu vrem să ascultăm varianta sinceră a copiilor noştri care e poate deranjantă, dureroasă, tristă, generatoare de furie, dar avem pretenţia mai târziu, după ce le-am „explicat” noi, i-am dăscălit zdravăn, să vină deschişi să se plângă, să împartă cu noi durerea, suferinţa sau bucuriile. Nu vor mai veni,din păcate, fiindcă vor înţelege că „varianta” lor nu e acceptată decât dacă sună bine în termenii părinţilor. Şi aşa ajung să se destăinuie unor străini sau nu, dar nu nouă.
<br />
<br />
Mereu(des) mă atenţionez în legătură cu modul în care le transmit copiilor mei că nu sunt încântată că au făcut, zis, nu ştiu ce, că aş putea fi şi supărată foc, dar că înţeleg că se poate întâmpla, că sunt acolo să rezolvăm împreună dacă e cazul, că îi iubesc şi vreau să îi ajut. Că nu sar de bucurie, dar că voi fi lângă ei.
<br />
Nu aş vrea să mă mintă(e cercul ăla vicios) fiindcă la ultima discuţie de genul ăsta –am acuzat, am urlat, am reproşat continuu, i-am jignit, umilit exact atunci cînd ei aveau nevoie de mine sau poate doar de nişte urechi cunoscute să îi asculte.
<br />
<br />
E foarte probabil să fi împins puţin întâmplarea spre discuţia asta, dar voiam, cred, ca eu însămi să mă eliberez cumva de nişte frustrări.
<br />
<br />
Indiferent de ce i-a trecut prin minte când a avut replica, mă gândesc că va aştepta această mămică să aibă o relaţie deschisă cu fiul ei, bazată pe sinceritate, că doar cine naiba vrea să se afle într-o relaţie altfel decât transparentă?:D
Toţi vrem “să comunicăm”. Toţi vorbim despre această problemă, dar fiecare pare să o înţeleagă în termeni foarte personali şi fără un cod comun.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-76269391271635426922012-06-04T15:58:00.001-07:002012-06-04T21:31:56.108-07:00Clătitele răsucite şi "playful parenting"Lectura cărţii <a href="http://www.amazon.com/Playful-Parenting-Lawrence-J-Cohen/dp/0345442865#reader_0345442865">Playful parenting</a>(a cărei traducere în română- <b>Reţete de jocuri. De ce şi cum să te joci cu copilul </b><b>tău </b>- îmi pare că limitează cumva interesul pentru carte, asta fiindcă eu nu o găsesc o carte despre joc aşa cum e perceput de majoritatea oamenilor şi cum pare la prima vedere/citire, ci e şi despre cum să fii un părinte mai relaxat, cum să găseşti alternative „jucăuşe” la situaţiile tensionate, cum să te apropii de copilul tău prin joc, cum să-l înţelegi dincolo de cuvinte, cum să vindeci suferinţe, traume jucându-te cu el etc) m-a determinat să vă povestesc(fiind un mare succes la noi) jocul cu <i>clătitele răsucite </i>care, la un moment dat, coteşte spre jocul cu balaurul cu şapte, două, trei capete, după chef şi personajele implicate.<br />
Faptul că băieţilozaurii(şi eu, fireşte:D)se distrează până nu mai pot (cu variantele<i> fac pe ei, leşină de râs</i>) m-a făcut să mă gândesc la milioane de paturi(e necesară o suprafaţă plană confortabilă - la noi e un 1,60x2,00 şi „ies” cam trei clătite) în care râd în hohote părinţi şi copii deopotrivă, până la epuizare. Pentru câteva secunde m-am gândit la o lume fericită prin joacă.
<br />
Nu mi-am propus nicio secundă să teoretizez jocul, nici să vorbesc despre beneficiile acestuia(o fac alţii foarte bine, cu domnul menţionat mai sus în lista de top), dar este imposibil să nu remarc starea bună pe care o avem cu toţii după momentele astea, adesea cu oboseala perfectă pentru a încheia ziua, nu pot ignora râsul atât de eliberator(s-a întâmplat să alegem jocul în locul momentelor tensionate şi descărcarea era evidentă). De asemenea, e un bun prilej de a fi atât de aproape de ei, de „în contact” cu ei, de a-i urmări cum inventează spontan în dorinţa de a fi conectaţi total la ceea ce se întâmplă. Ceea ce mă uimeşte este grija cu care se implică, fără să rănească fizic, când, în timpul unui joc obişnuit, se întâmplă des să nu fie atât de grijulii:D<br />
<br />
<i>Clătitele</i> (pentru care primesc invitaţii de la ei în orice moment) sunt rostogolirile cu noi îmbrăţişaţi de-a lungul, latul patului, când unul e deasupra celuilalt, succesiv. Evident, greutatea mea se descarcă în pat folosind coatele. Şi acum mă rostogolesc cu amândoi, simultan.Poate la început necesită ceva mai multă atenţie, dar exerciţiul va reduce clar posibilele accidente. Din „clătite” însă virăm în joaca de-a balaurii, unde ne luptăm fireşte „pe viaţă şi pe moarte”, încât identităţile devin incerte. Nu mai ştie nimeni cine e eroul/eroii, cine ar mai fi atât de celebrul balaur şi nici pe unde s-ar mai afla numeroasele lui capete. Dacă mă las învinsă învăluită în caraghioslâcuri, momentele sunt totale. Şi vii, cum îmi plac mie. Şi simt cum tensiunile se duc, pentru toţi.
<br />
Dacă nu v-am convins să încercaţi o clătită-două(apropo, merge jucat şi cu partenerul/partenera şi sigur mai departe se descurcă fiecare - mă gândesc că balaurii nu mai au reputaţie grozavă printre iubiţi, soţi:D) vă invit să citiţi cartea (eu o iau uşor-uşor, ca atunci când vreau să amân finalul unui moment perfect). Cu drag.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-82284296171953234302012-04-30T14:30:00.000-07:002012-04-30T14:30:07.874-07:00Vladimir născoceşte poveşti pentru mineÎn seara asta, înaintea lecturii de culcare, sunt avertizată că mă aşteaptă o surpriză, dar pe care n-o voi afla decât după citit. Deşi am încercat să aflu despre ce e vorba, Vladimir s-a dovedit intransigent. Am citit mai repede ca de obicei, ca să aflu mai repede surpriza. „Păi, am născocit o poveste pentru tine”. M-a uimit verbul <i>a născoci,</i> dar cred că ştiu cum de l-a folosit aşa potrivit în context. Povestea preferată a copilăriei mele, varianta audio, este <i>Alice în ţara minunilor</i>(e inutil să vă spun că ştiu replicile pe de rost, cântecelele, şi am fost fericită să aflu că mai sunt câţiva oameni foarte speciali pentru mine care cunosc povestea în varianta asta. Cîteodată, vorbim ca între iniţiaţi, cu replici din poveste). La un moment dat, Alice îi mărturiseşte unchiului ei că nu ştie dacă poveştile lui au fost adevărate sau „le-ai născocit dumneata, pentru toţi copiii ca mine”. Vladimir a ascultat povestea de câteva ori şi se pare că a văzut la grădiniţă şi un spectacol bazat pe înregistrarea aceea, pe care el a recunoscut-o.<br />
<br />
Se pare că a trecut momentul când inventam pentru el, de dragul lui Mickey, povestioare care îl amuzau teribil şi care au devenit „clasice” în repertoriul intim. Chiar şi acum, uneori, le mai povestesc pe cele cu real succes : Mickey, Pluto şi supa* şi Mickey şi baloanele**.<br />
<br />
Povestea lui nu era foarte coerentă, căci nu fusese schiţată, ci era spontan redată. Ceva cu o „echipă” de broaşte care rămăseseră fără mâncare, cu broaştele-părinţi care au plecat să aducă ceva hrană, cu un gard foarte înalt pe care cu greu l-au trecut. În fine, ideea era că la întoarcere broscuţa-mică mică dispăruse. Eu m-am arătat uşor uimită de această situaţie, iar Vladimir mi-a simţit imediat reacţia. A încercat să mă asigure că nu i se întâmplase nimic rău, ci „fusese luată de cineva”. M-am arătat îngrijorată puţin de data asta şi am simţit cum intram amândoi într-un joc. Unul de liniştire ( şi pentru el), de explicaţii, de asigurări. Căci, aflam treptat-treptat, că de fapt bunica fusese cea care o luase. Şi fiindcă simţea că ceva nu e în regulă, îmi tot explica faptul că micuţa nu avea telefon să îşi sune părinţii şi, chiar dacă ar fi avut, nu ştia să telefoneze. Ideea e că totul se termină cu bine, după ce am ajuns împreună la concluzia că bunica ar fi putut să îi sune pe părinţi să le spună că micuţa e cu ea.<br />
<br />
Am tot discutat(de demult începută povestea) despre îngrijorarea noastră când s-a rătăcit odată în Carrefour, despre cum ar trebui să procedeze dacă s-ar mai întâmpla asta, despre nr. de telefon(cu probe:d), despre oamenii la care să apeleze.Dar şi despre oamenii care pot face rău, despre reacţii în astfel de cazuri. Şi le tot repetăm.
<br />
<br />
Aşa am realizat că povestea lui era o modalitate prin care el încerca să gestioneze nişte temeri, poate ceva experienţe care l-au afectat, dar pe care n-a reuşit să le depăşească la momentul respectiv. Mi s-a părut un fel de punere în scenă, prin joc, a unei situaţii terapeutice. Cred că astfel nu se mai simţea speriat de această perspectivă, căci se expunea singur la elementul care îl preocupa, dar într-un climat de siguranţă. Vedeam, totodată, că era o modalitate de a verifica dacă informaţia pe care o are e cea „corectă” , dar şi că era dornic să afle suplimentar cum trebuie procedat în asemenea situaţii.<br />
<br />
Mi-a mărturisit că ştie că mă va găsi întotdeauna când va avea nevoie de mine, că ştie că e un copil foarte iubit, dar şi că părinţii lui au încredere în el.
Uneori nu reuşesc să pun egal între copilul jucăuş, zăpăcit, plin de energie, capricios uneori, şi înţeleptul cu care stăteam în pat, având aşa discuţii.
<br />
<br />
<br />
* Mickey îl invită într-o zi pe Pluto la o supă pe care o pregătise cu atenţie, cu drag, special pentru prietenul său vechi. Se aşază la masă, timp în care Mickey îi mărturiseşte că e o supă pe care a pregătit-o pentru prima dată, şi e chiar emoţionat în legătură cu părerea lui Pluto. Reacţia prietenului său e imediată, undeva între râsete de neoprit şi o uşoară tuse. Mickey, nelămurit, aşteaptă o explicaţie care îi întârzie gustarea supei. Află, amuzat că ciorba e foarte...dulce, fiindcă, cel mai probabil, în loc de sare, Mickey a turnat...zahăr.
Amândoi se amuză teribil de ispravă, iar Pluto propune o supă la ...restaurant<br />
<br />
<br />
** Mickey, alături de toţi prietenii săi, într-o zi de vară superbă, decide o ieşire în parcul de distracţii(aici începea delirul glucidic- vată de zahăr, limonadă, acadele, îngheţată şi alte chestii, unele negustate vreodată de ai mei) totul într-o atmosferă de distracţie. Şi cu muuulte baloane colorate. Din mănunchiul lui Mickey se desprinde un balon(ne fixasem la galben, dar uneori varia), fapt care îl întristează teribil, în ciuda generozităţii prietenilor care îi ofereau, pe rând, din baloanele lor. Balonul însă pluteşte pe sus, în aer şi este descoperit de o pasăre care, întrebându-se al cui o fi balonul, coboară pe pământ în căutarea celui care l-a pierdut. Îl descoperă pe Mickey, îi redă balonul, moment în care acesta realizează că are deja destul de multe şi că ar putea, drept răsplată, să i-l ofere păsării, nou-intrată în grupul de prieteni.<br />
<br />
<br />
Micile variaţiuni ale istorioarelor erau gustate de Vladimir şi nu au produs vreodată sincope în relatare.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-20936842985208975202012-04-17T14:53:00.001-07:002012-04-19T03:18:18.784-07:00Bine ai venit, Eva!Am simţit foarte intens nevoia de a scrie aici această poveste atât de frumoasă în care am fost si eu personaj, în calitate de soră, naşă, moaşă şi apoi mătuşă. Ştiu că sună ciudat, dar da, a fost o naştere frumoasă, departe de stereotipiile filmelor: nu urlete, nu înjurături de soacră, soţ:D, nu agresiune(cel puţin nu intenţionată).<br />
<br />
Celelalte personaje, cu adevărat importante: Carmen si Eva. Desigur, acompaniate de Nucu, tăticul Evei. Faptul că am avut acest privilegiu de a fi acolo, într-un moment perfect, unic, intim, incredibil prin miracolul ce-l păstrează m-au imbogăţit sufleteşte, m-au “curăţat “totodată.<br />
Povestea am s-o spun aşa: cum am simţit eu toată această zi minunată, cum m-am aflat în faţa naşterii pe care eu mi-am dorit-o, cum a fost totodată un fel de terapie(pentru cei care nu ştiu, am trecut prin două cezariene traumatizante psihic, nu atât fizic) . Cum a apărut Eva cea aşteptată de vreo nouă luni.<br />
Consultul de joi(29 martie) probabil ca a cam speriat-o pe micuţă fiindcă au fost rostite de câteva ori cuvinte dure precum cezariană, risc, intervenţii(nu de către medicul ce urma să asiste la naştere), iar ea, convinsă cu drag de părinţi să li se alăture, s-a hotărât, vineri dimineaţă, să-şi anunţe venirea. O hotărâre cam... lichidă care ne-a pus pe aranjat bagajele. Pe la 8 dimineaţă. Părea cumva că plecăm într-o excursie, din care ne întorceam cu unul în plus. Şi planul era ca ea să se nască în apă, de unde ne îndreptam către un all-inclusive(spa, masaj, minge etc).Ceea ce a cam şi fost, fiindcă o atmosferă faină, cu emoţie plăcută cam ca atunci când fugi în concediu tot plutea în jurul nostru.(Încerc , pe măsură ce scriu, să redau evenimentele fără interminabilele trăiri personale, care ar lungi povestea până la majoratul Evei. Dar povestea e şi a mea, aşa că mă voi povesti sufleteşte un picuţ).<br />
<br />
<br />
La<a href="https://www.facebook.com/maternitatea.isis?ref=ts" target="_blank"> Isis</a> ne-am trezit repede instalaţi într-o cameră în felul celor de hotel – doar plecaserăm în concediu, iar atmosfera cu “hihihi-uri”era rar întreruptă (cam la câteva ore)de vreo monitorizare a bebeluşului. Aproape uitaserăm de ce ne aflam acolo, fiindcă déjà eram preocupaţi(mai mult ne-născătorii) de ce am putea mânca. Probabil emoţia ne-a împins- pe mine şi pe Nucu să devorăm tot ce era dulce- alegere pe care am regretat-o, fiindcă, imediat după naştere, Carmen şi-a dorit ceva dulce. Şi îi dădeam rar, câte o bucăţică, ca să pară mai mult, asta fiindcă nu rămăsese mai nimic. :"><br />
<br />
Contracţiile erau dese, dar Carmen, îmbracată într-o cămăşuţă albastră – culoarea ei preferată (fireşte că speculam orice)- părea să se descurce grozav, cu o respiraţie conturată, cu toate că nu urmase vreun curs Lamaze. Ne zâmbea tot timpul aproape, chiar şi atunci când glumele noastre deveniseră cretine de-a dreptul. Iartă-ne, Carmen, dar nu ştiam cum altfel să reacţionăm! Masajele uşoare pe picioare păreau liniştitoare pentru ea şi déjà simţeam că rolul meu se complică. Ne amuzam totuşi de câte o monitorizare însoţită şi de foaia constatatoare şi interpretam, fără pretenţii ştinţifice, ci numai în registru imaginativ, contracţiile drept munţi şi alte forme geografice ori alte bazaconii.<br />
La una dintre vizitele doctorului de gardă am auzit o frântură ceva cum că “ pe la 12 noaptea presimt eu naşterea”, veste aflată pe la ora 2 după amiază. Nu ştiu de ce ne imaginaserăm noi că totul se va petrece mult mai rapid, însă vestea ne-a tăiat puţin din entuziasm, iar contracţiile deveniseră ceva mai dureroase. Mă gândesc cumva că poate informaţia asta nu ne-a ajutat deloc, ci a rupt puţin armonia instalată. Aşa cum Carmen spunea că ştie că dacă s-ar concentra asupra durerii ar simţi-o mult mai intensă. Nu am perceput ca pe o agresiune nimic din ce se petrecea în jurul ei, căci oamenii păreau relaxaţi, pozitivi şi mereu explicau, zâmbind, orice gest. Am simţit un respect profund pentru om, pentru mamă, iar întrebările noastre erau însoţite permanent de explicaţii. Totuşi, ceva se întâmplase, iar asta a făcut ca o perioadă de timp să fim uşor încordaţi cu toţii.<br />
<br />
<br />
Orele 17-18 aduseseră o altă atmosferă – una de linişte, intimă, rar punctată de vorbe, dar presărată cu atingeri, masaje, plimbări scurte. Amintiri, gânduri nerostite. Încercări de conectare cu lumea – ale mele, pe Facebook unde am surpriza, bucuria s-o descopăr pe una dintre femeile incredibile de la Isis- Liliana Tudose- care a rămas cu noi conectată până aproape de momentul de întâlnire. Prezenţa ei ne-a liniştit şi mai mult, vorbele ei deveniseră ecou în cameră. Ne-a sugerat mingea pentru un travaliu mai liniştit. Ceea ce s-a şi întâmplat, odată cu plecarea spre sala de naştere(ora 20 aproximativ), unde, pentru început, eu am lipsit. Tăticul a fost cel care a rămas vreme de aproximativ două ore alături de ea, timp în care eu mă uitam, ca o recapitulare, la filmuleţe cu rolul unei doula spre sfîrşitul unei naşteri sau ceream informaţii Lilianei despre diverse.<br />
<br />
Stabiliserăm ca eu să fiu cea care intra în salonul unde avea loc întâlnirea cu micuţa, aşa că pe la ora 10 eu am fost cea care mergea spre sala unde Carmen se afla déjà. Şi acum, când scriu, tremur de emoţie, pentru că a fost una dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea, cu siguranţă cel mai frumos, mai cald, mai intim alături de sora mea. Sala era luminată foarte foarte discret, o linişte incredibil de …liniştitoare, şi numai câteva elemente îţi aminteau că te-ai afla într-un spital: o masă ginecologică, ceva medicamente, un aparat de monitorizare.<br />
Aici a avut loc o întâlnire specială cu sora mea, dincolo de cuvinte, dincolo de timp. Era o regăsire a noastră pe care nu o pot explica. Ne îmbrăţişam odată cu fiece contracţie, ea - aflată pe minge, eu- în faţa ei, masându-i uşor spatele. Simţeam că timpul e undeva suspendat, că ne aflam acolo pentru a ne regăsi una pe cealaltă. Mă chema de fiecare dată când mă îndepartam(era un geam comun cu camera unde stateau bebeluşii- trei la număr, din care unul în incubator- iar eu nu mă puteam abţine să nu le vorbesc, să nu mă întreb care ar fi povestea lor. Asta accentua cumva emoţia oricum aşa prezentă) şi mă făcea să mă simt utilă. Probabil că vorbele mele sună oarecum patetic, dar aşa numai pot povesti ce simţeam. Nimic nu a tulburat starea asta până spre ora 12, când contracţiile nu numai că nu se intensificau, ci dispăruseră cu desavârşire, asta ca să revenim la scopul venirii noastre- vacanţa:D. Carmen era într-o poziţie demnă de spa(cu jacuzzi alături), relaxată aproape total:D. <br />
<br />
Aici lucrurile au devenit efervescente, fiindcă i se propusese déjà, cu aproximativ 45 de minute înainte, oxitocina, pe care a refuzat-o iniţial, în speranţa unui travaliu absolut firesc. Dilataţia era bună, ceea ce părea încurajator. Când şi dr. Zaher*(despre care voi scrie un paragraf special), cel care urma să fie acolo pentru întâlnirea finală, a părut uşor preocupat de lipsa contracţiilor vreme aşa lungă, ne-am decis că asta ar fi calea cea mai sigură spre naşterea atât de aproape, atât de aşteptată. Lucrurile din clipa asta s-au precipitat un picuţ, fiindcă oxitocina administrată a declanşat imediat contracţiile, iar scurtul şi paradoxal interminabilul (şi poate şi cel mai greu moment al naşterii - căci a fost singurul moment cînd am auzit-o pe Carmen spunînd că nu mai poate) control final a adus o atmosferă de stup. Organizată, cu zumzăieli, dar nu deranjantă. Asta fiindcă se pregătea apa din cădiţă, se invita la imersiune şi, totodată, se explica destul de calm scenariul final. Carmen devenise un copil obedient, atent la ceea ce are de făcut, ca atunci când se aşeza la pian să interpreteze, foarte serioasă, o piesă. Eu însă eram agitată, fiindcă auzisem că bebeluşa a stat cam multicel “pe uscat” şi fiindcă simţeam momentul apropiindu-se. Deja un transfer straniu de stări mă făcuse să-mi proiectez în imaginea de lângă mine naşterea pe care eu aş fi trăit-o. Îmi amintesc cum îi şopteam că în curând o va ţine în braţe, că o vom auzi, în timp ce îi strângeam mâna încordată. Contracţiile le trăia intens, dar cu seriozitate(e ceea ce simţeam eu, ce vedeam eu, dar nu neg că poate nu era tocmai aşa. De aceea spun că numai şi numai din perspectiva mea e această confesiune). Câteva contracţii puternice, dar nu mai mult de 5-6 au făcut-o pe mică să apară brusc şi să ajungă rapid în braţele mamei ei. Planul iniţial fusese ca tăierea cordonului să urmeze momentului încetării pulsării lui, dar o decizie mai puţin calculată făcea ca Eva să fie desprinsă mai repede, mai brutal de la pieptul mamei. Asta fiindcă nu respira încă, culoarea nu era printre preferatele unui medic;D. Aşa că visul dulce s-a spulberat repede, iar momentele care au urmat au fost uşor agitate, tensionate, dureroase pentru Carmen. Era deja pe masa pentru ceea ce trebuia uşor aranjat după expulzie(iniţial se crezuse că nu ar fi cazul de vreo cusătură), fără să ştie/ştim prea multe despre starea Evei, pe care, foarte curând am auzit-o plângând. O vedeam deja curăţată, îi număram degeţelele şi o asiguram pe Carmen că totul e în regulă. Şi că o văd incredibil de frumoasă. Cred că a fost momentul în care nu am mai reuşit să-mi stăpânesc lacrimile, căci ce trăiam părea desprins din cărţi, prilej pentru medic să mă ironizeze delicat, glumind jucăuş. Cred că atunci i-am telefonat şi tăticului Evei care se afla un etaj mai jos, aşteptând emoţionat. Şi cred că am fost incoerentă, căci eram plină, plină. Şi simţeam că aş putea să strig tare tare. Sigur că emoţiile naşterii copiilor mei au fost unice, însă acum eram acolo, total prezentă şi capabilă să mă manifest oricum simţeam. Era o stare cathartică pe care o tot retrăiesc de 18 zile încoace(căci da, abia acum am reuşit să leg toate stările, gândurile, trăirile).<br />
Atmosfera de stup s-a reinstaurat, de data asta lucrătoarele curăţând totul, iar noi îndreptându-ne către cameră, cu promisiunea că mica va ajunge foarte curând acolo. „Curândul” era oricum prea mult pentru noi, aşa că cele 20 de minute până la revederea ei au părut interminabile(evident, tăticul era undeva în pragul unei crize că nu-şi văzuse atât de aşteptata pruncuţă). Momentul sudării acestei familii m-a făcut să mă simt foarte „în plus”, dar era greu să mă desprind, invocînd totodată ajutorul pe care aş putea să-l ofer în privinţa alăptării. Colostrul deja o sedusese pe micuţă care nu se mai dezlipea(fireşte!) de la sân. Părea foarte familiarizată cu această ipostază, iar imaginea era undeva în sfera publicitară. Era momentul de descoperire a fiinţei mici, cu pielicica ei perfectă, de catifea, cu picioruţele fine, dar puternice totodată, cu mânuţele cu o manichiură impecabilă. <br />
O plecare scurtă, la baie, a minunatei mămici a declanşat un plâns dureros al micuţei aflate deja în braţele mele, moment de blocaj pe care nu am ştiut să-l gestionez altfel decât oferindu-i sânul meu care, fireşte, nu era exact ce i-ar fi trebuit, dar este tot ce am putut avea ca reacţie. Ea a supt profund, lung, ca un copil care face asta de ceva timp(eu, ajunsă acasă, am fugit către Filip care dormea şi l-am sufocat aproape cu sânul celălalt care se simţise... neglijat). Am profitat de somnicul instaurat şi am plecat aproape ameţită de bucurie, de emoţii, de prea plinul zilei, către casă, către pruncii mei neglijaţi de mama lor.<br />
Aşa a arătat, prin ochii mei(şi voi cere şi acordul mamei pentru a publica) această unică poveste fermecătoare a unei naşteri. În mijlocul căreia am avut fericirea absolută să mă aflu.<br />
<br />
<span style="font-size: x-small;">Băieţilozaurii sunt fermacaţi de ea, foarte impresionaţi de apariţia ei (Filip, în special, despre care aş vrea să povestesc, căci el a fost cu adevărat marcat de prezenţa ei în casa noastr</span>ă).<br />
<br />
<br />
*Rândurile de mai jos sunt dedicate acestui medic absolut incredibil din punctul meu de vedere şi perspectiva asta e văzută din mai multe unghiuri. La prima întâlnire a mea cu el (când tocmai supraveghea o naştere naturală după trei operaţii de cezariană:D) i-am mărturisit că, dacă aş mai avea un copilaş, nu aş ezita să vin acolo, în speranţa unei naşteri naturale, intenţie pe care şi-a reamintit-o, trei săptămâni mai târziu, imediat ce se îndrepta spre uşă, după naşterea Evei. Oare nu văzuse în intervalul ăsta zeci de femei, fiecare cu particularul ei, cu povestea ei? Şi asta nu e singurul argument pentru o atenţie fantastică acordată, căci a reţinut că motivul pentru care nu participasem la petrecerea Isis: fusese ziua lui Vladimir.<br />
Dacă medicul de gardă, cea care propusese iniţial oxitocina, făcuse asta să sune un pic alarmist, crease o uşoară tensiune, Dr. Zaher, explicînd acelaşi lucru, a făcut ca totul să nu pară grăbit, urgent. Am tot spus asta, dar impresia a fost că avea exact cuvintele potrivite oricărei situaţii. Şi a glumit continuu, a fost prezent, a fost “acolo”, a fost cald . <br />
Şi tare îi mulţumesc pentru asta.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-29748285089674521662012-03-01T06:49:00.000-08:002012-03-01T06:49:44.056-08:00Lecţii (libere şi mai vechi) de citire şi matematicăPrimele "cursuri" de citire, matematică ale lui Vladimir au început pe la 2 ani. Şi le-am regăsit zilele trecute. Asta fiindcă nu-l arătasem şi in varianta filmată. Cum nu mai reuşesc să mai scriu ceva "din zilele noastre", deşi simt mici explozii de idei în a vă povesti tot soiul de trăiri, gânduri, întâmplări, împărtăşesc trecutul recuperat din când în când. <br />
<br />
<br />
<br />
<embed allowfullscreen="true" allownetworking="all" flashvars="file=http%3A%2F%2Fvid229.photobucket.com%2Falbums%2Fee111%2Fccrriss%2Fimg004.mp4" height="361" src="http://static.photobucket.com/player.swf" type="application/x-shockwave-flash" width="600" wmode="transparent"></embed><br />
<br />
Îi plăcea tare mult să îi scriu eu litere şi el să le recunoască. De zeci de ori făceam asta pe zi. Cred că am mai povestit că îi ziceam "maniacul din Tomis Nord", asta fiindcă posta zeci de T-uri, X-uri cu cretă, prin tot cartierul, de-a lungul drumului pe care eram nevoiţi să-l parcurgem(la Poştă, alimentara etc):D<br />
<br />
<br />
<embed allowfullscreen="true" allownetworking="all" flashvars="file=http%3A%2F%2Fvid229.photobucket.com%2Falbums%2Fee111%2Fccrriss%2Fimg001.mp4" height="361" src="http://static.photobucket.com/player.swf" type="application/x-shockwave-flash" width="600" wmode="transparent"></embed><br />
<br />
<br />
Aici era joculeţul pe care singur l-a descoperit, singur şi l-a explicat, de unde eu reies mama aia care îl uita în faţa calculatorului:">(rusine adică)Asta fiindcă avem tot timpul impresia că ei au nevoie de explicaţii pentru orice. Dar nu e chiar aşa, căci pot descoperi singuri fără ajutor. Mă minunez în fiecare zi cât pot fi de competenţi şi cum, chiar şi fără să vrem uneori, reuşim să le tăiem dorinţa de a descoperi singuri sau doar uşor asistaţi.<br />
<br />
<br />
<br />
<embed allowfullscreen="true" allownetworking="all" flashvars="file=http%3A%2F%2Fvid229.photobucket.com%2Falbums%2Fee111%2Fccrriss%2Fimg006.mp4" height="361" src="http://static.photobucket.com/player.swf" type="application/x-shockwave-flash" width="600" wmode="transparent"></embed><br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Preocuparea pentru scris a fost reluată intens(de data asta cu scrisul de mână, matematicile fiind în vacanţă. De-abia aştept să-l pot povesti cu scrisul lui de mână fiindcă e aproape incredibil cum stau lucrurile. Cumva pare că le-a ştiut dintotdeauna literele de mână. Adică e suficient să le vadă o singură data, apoi imediat le reia. Foarte...artistic de multe ori. Nişte arabescuri la majuscule...Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-36083812650849094422012-02-02T00:42:00.000-08:002012-02-02T00:56:45.881-08:00Rame, cutii, culori şi amintiri<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg_LR-ZRQfEOV7AqkxMnv1Mged_JVMAt_bdZmVdOoMsJ6OtACwXevN5AjcIDH8-S2nbzzoWBLqjtOZFN3tx2oWGn0DGLPKofcSyO3h2RWc4x7tKZhzuCZgCC9Z2_AHkND20vKMTbTEmlgor/s1600/breslo-231123-product550xN.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg_LR-ZRQfEOV7AqkxMnv1Mged_JVMAt_bdZmVdOoMsJ6OtACwXevN5AjcIDH8-S2nbzzoWBLqjtOZFN3tx2oWGn0DGLPKofcSyO3h2RWc4x7tKZhzuCZgCC9Z2_AHkND20vKMTbTEmlgor/s320/breslo-231123-product550xN.jpg" /></a></div><br />
Povestea ramelor şi cutiilor vesele şi colorate ar putea începe cu un deja aşteptat „a fost odată ca niciodată”, dar acest odată nu s-a petrecut chiar aşa, la începutul lumii. Dar s-a petrecut la începutul lumii celui de-al doilea pruncuţ al meu. Adică atunci când încă el se afla în burtică. Şi tare îi era bine, cred eu. Dar tocmai de bine ce se afla, s-a gândit să cunoască lumea de afară, să audă culori şi să vadă sunete, provocându-şi mămica la ceva la care visase dintotdeauna şi care era mereu blocată în faţa pensulei şi a culorilor: să picteze ceva vesel, ceva care să trezească bucurie însă şi altora. Şi a îndemnat-o, cum ştia că iubeşte lemnul, să încerce cu o ramă simplă, care aproape cerea să fie atinsă de mână de om, să poată exprima şi ea ceva, nu ca celelalte miliarde de surori ale ei din toată lumea.<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEirSR3-sUUfbVxycoM11ksku4IL3eWq4cBeLyVBWXvmAjFiXhTZwC0BWMSWOvlecQiZaqR77MvGuoKBu7Ov7RORxFFKlzjNfV9uSkhbRPoJym7B2txmF9W7s8SL-Gm99zVhvDBbCG03C5k9/s1600/DSC01323.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEirSR3-sUUfbVxycoM11ksku4IL3eWq4cBeLyVBWXvmAjFiXhTZwC0BWMSWOvlecQiZaqR77MvGuoKBu7Ov7RORxFFKlzjNfV9uSkhbRPoJym7B2txmF9W7s8SL-Gm99zVhvDBbCG03C5k9/s320/DSC01323.jpg" /></a></div><br />
<br />
Şi mămica puiului a simţit că dorinţa e mai mare decât îşi imaginase vreodată, că ideile veneau frumos grămadă şi au început a curge gânduri, amintiri, stări, trăiri de demult sau de o clipă, toate colorate, nuanţate, potrivite cu parfumuri de stare, cu linii lungi, forme geometrice sau cu unduiri line. Cu gânduri la lumi îndepărtate, miros de alge sau umbreluţe-margarete în ploi roz, de vară. Cu flori decupate din calendare imaginare, cu puncte moderne, cu cercuri ameţitoare sau mozaicuri delicate.<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaL6bK8k_pq9MUsCAoYAq2bfwpUn-tBIA9yZ6a2cvPGzzXBym96Dk-n7jQqXSZQsfydAe0arC-HUXcUrrN84PmIJvR1DUfR4Cy9touzlLiV8u1_T5XSe1g_n1UYPiUFie87b2so-DMcRoE/s1600/Picture+962.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaL6bK8k_pq9MUsCAoYAq2bfwpUn-tBIA9yZ6a2cvPGzzXBym96Dk-n7jQqXSZQsfydAe0arC-HUXcUrrN84PmIJvR1DUfR4Cy9touzlLiV8u1_T5XSe1g_n1UYPiUFie87b2so-DMcRoE/s320/Picture+962.jpg" /></a></div><br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Şi povestea a continuat, ca orice poveste, cu venirea pe lume a Făt-frumosului care creştea într-o zi cât alţii….dar ştiţi voi asta, cu apariţia cutiuţelor tainice, cu modele născute din mişcări de picioruşe rotunjoare ca şoriceii ăia albi…<br />
<br />
Vin gândurile cu drag, iar ramele se nasc, aşa, ca pruncii, mai lin sau mai lung, cu zâmbete, surâsuri, dar şi cu lacrimi, însă toate toate din dragoste. Din dragoste pentru chipuri care se destind, care surâd după zile apăsătoare, pentru oameni care tresar în faţa verdelui tonic şi a violetului romantic, care pipăie rama ori cutia asigurându-se că e reală, nu inventată de imaginaţia lor. Care se bucură în faţa culorii şi a formelor. Fiindcă există, pentru fiecare, o ramă potrivită. O ramă potrivită cu toată fiinţa lor, ca nota de bază a unui parfum sau o ramă a stării de spirit. O ramă însă în sufletul căreia să se cuibuşească, aşa cum mi-a spus cineva drag, un chip iubit. Sau mai multe. Neapărat dragi tare.<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRsjGFJH-PcCzJMyp1pIHQGWUkZiFmRjXzAsEoIeiD86KCKfKywH7O07qShj6yI3QHxN0aqqw_K3uLgF-geOVOHKjb4JUuvsMuE3lUHCbpgX6x4tGKpENN7yBFii7GXLMahNtd8BKuXghM/s1600/Picture+914.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRsjGFJH-PcCzJMyp1pIHQGWUkZiFmRjXzAsEoIeiD86KCKfKywH7O07qShj6yI3QHxN0aqqw_K3uLgF-geOVOHKjb4JUuvsMuE3lUHCbpgX6x4tGKpENN7yBFii7GXLMahNtd8BKuXghM/s320/Picture+914.jpg" /></a></div><br />
<br />
<br />
Povestea mea trăită ar putea fi fără de sfârşit, dar cuvintele le opresc aici invitându-vă în lumea mea de poveste sau în povestea mea de lume unde să descoperiţi hăinuţa potrivită unei imagini dragi vouă.<br />
<br />
<br />
Ce-şi pot şopti una alteia o ramă şi o cutiuţă de bijuterii dacă ar sta împreună pe acelaşi raft, îmbrăcate în rochiţe roz cu umbreluţe-margarete, colorate manual şi lăcuite pentru străluciri estivale? Ar depăna amintiri, s-ar lăuda cu ce păstrează fiecare drag, s-ar amuza ori ar cădea pe gânduri. S-ar admira reciproc. Aşa, ca orice e însufleţit.<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjmdiw-7WZ1e8Qsh0ef0WxNBo7EHZgPaIxXt_DZt_HhH2NPg93ayQZi9a2vwJakbSEy95VgG9QGWzHvwEjj9LcehciHlj6N_lCHInunJxZxd5SxfGLocepq5aYTwSc94g4MPHyhY0NOCgOz/s1600/190828_142644622469284_100001712418137_257196_2273631_o.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjmdiw-7WZ1e8Qsh0ef0WxNBo7EHZgPaIxXt_DZt_HhH2NPg93ayQZi9a2vwJakbSEy95VgG9QGWzHvwEjj9LcehciHlj6N_lCHInunJxZxd5SxfGLocepq5aYTwSc94g4MPHyhY0NOCgOz/s320/190828_142644622469284_100001712418137_257196_2273631_o.jpg" /></a></div>Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-20439313789715244432012-01-25T00:31:00.000-08:002012-01-25T00:33:47.307-08:00Exerciţii de imaginaţie cu final neaşteptatCam de când Vladimir avea 3,6 ani(adică de vreun an şi câteva luni;D)am inventat nocturnele "exerciţii de imaginaţie" în locul clasicei lecturi de seară, de multe ori din cauze de tulburări şi bruiaje(sunt eufemisme totuşi)din partea lui Filip. Şi ne distram, ne(teoretic) induceam somnul sau ne mai lungeam la vreo povestioară fantezistă, iar Filip ne ajuta numai cu un fond sonor rezonabil.<br />
<br />
De obicei, lucrurile stăteau aşa: se alegea primul povestitor(ba eu, ba eu!) şi exerciţiul creativ începea. Şi uite aşa călătoream ba pe plaje pustii(asta eram eu, sociopata:D), ba pe munţi înzăpeziţi, ba prin spaţii greu de poziţionat geografic.<br />
<br />
Îmi amintesc(bine că încă mai pot asta) de primele "exerciţii" ale lui Vladimir pe care am să încerc să le reconstitui, aproximativ. E adevărat că atmosfera e greuţ de redat, însă farmecul povestirii vladimiresciene stă şi în "povestea" propriu-zisă. Totul e spus şoptit, luuuung, ca o curgere plină de mister.Până într-un punct.<br />
<br />
"<i>Sunt eu, pe apă, la piscinăăăăăăă. Şi pluteeeesc, pluteeeesc. Şi apa e călduţă şi eu tot plutesc. Şi e plăcut şi simt că mă bucur. Şi tot pluteeesc şi buuuum!! dintr-o dată mă lovesc de marginea piscinei. Şi gata, mama! Acum spune tu</i>"<br />
<br />
Şi veneam eu cu ale mele liniştitoare, aducătoare de somn(aşa credeam eu) şi eram anunţată:"Mama, mai am una tare!". Şi speram că asta ne va aduce somnul. Habar nu aveam eu ce urma să aud.<br />
<br />
"<i>Suntem la munte suuuuuuuus, suuuus, cu toţii</i>(am observat preocuparea permanentă a lui de a aduna în aceeaşi poveste familia, de a legaliza relaţii, de a îndemna la "facerea" de copii pentru cei care nu au încă - aviz Cristina şi Alin)<i>şi eu mă dau cu placa pe zăpadă. Şi tot cobor, cobor, alunec uşor la vale(experienţa asta a fost reală) şi mă toooot duuuuc, mă duc şi... şiii...pac! mă izbesc de un copac şi încep să râd"</i><br />
<br />
Evident, finalurile astea ne aruncau în râs nebun şi departe de noi somnul.<br />
<br />
Acum, de ceva vreme, vrea să îmi spună poveşti(cred că asta e consecinţă a vizitei ceva mai lungi la bunici). Şi dacă povestea iniţială a fost ceva abracadabrant şi greu de reprodus(ceva cu salvarea mea de la închisoare?! Dumnezeu ştie, nefericita de mine, cum ajunsesem acolo, că nu am aflat), următoarea era o povestioară despre un băieţel, un tătic aflaţi acasă(mama o fi fost şi ea oare la închisoare?!)şi despre cum băieţelul i-a spus tatălui că îşi doreşte un caiet cu exerciţii de matematică(nu e copilul meu, cred):D, iar tatăl acceptă şi pornesc împreună la librărie(unde iarăşi e o secvenţă încâlcită cu vînzătoarea care nu găsea caietul potrivit şi le tot încurca)de unde se aleg cu mult doritul obiect. Şi cum vin acasă şi copilul sare la măsuţă lui să se joace cu exerciţiile. <br />
Eu, liniştită cu finalul fericit, cu somnul doldora pe gene, zic ceva că mi-a plăcut povestioara. (şi tot "psihanalizam")<br />
Vladimir, ridicându-se, fixându-mă cu privirea:" <i>Auzi, dar îţi imaginezi că putea să fie şi varianta "Nu, fiule, nu îţi iau caietul!" şi se termina povestea?</i><br />
<br />
Hihihi-urile mele au devenit ale tuturorCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-37175160777507477662012-01-13T12:36:00.001-08:002012-01-13T12:36:57.826-08:00Comunicare nonviolentăÎn lumea în care pedeapsa şi recompensa sunt fruntaşe(şi sper să revin asupra subiectului), am descoperit şi o altă cale de comunicare, cea nonviolentă, şi, bizar, într-un autobuz am avut bucuria să citesc(redau aproximativ): " Un bilet RATC(două călătorii) costă 3,5 lei, iar un bilet eliberat în mijlocul de transport de reprezentanţii RATC -100 lei (se achită pe loc) sau 200 lei după 24 de ore."<br />
<br />
Aceeaşi informaţie transmisă pozitiv, prezent, fără "sugestii" de trări(vină, frică, ruşine). Tot amendă, dar mai prietenos sugerată.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-43548281337636219052012-01-06T14:47:00.000-08:002012-01-06T14:47:39.544-08:00Perspective multipleAcum două seri, Filip era foarte ocupat(îl urmărisem de câteva zeci de minute bune, dar greu mi-am amintit că aş putea să-l filmez):<br />
<br />
<br />
<br />
<embed width="600" height="361" type="application/x-shockwave-flash" allowFullscreen="true" allowNetworking="all" wmode="transparent" src="http://static.photobucket.com/player.swf" flashvars="file=http%3A%2F%2Fvid229.photobucket.com%2Falbums%2Fee111%2Fccrriss%2Fjoc%2520si%2520joaca%2520sau%2520educatie%2520foarte%2520libera%2FPicture1247.mp4"><br />
<br />
<br />
Dacă sunteţi nostalgicii Crăciunurilor, atunci probabil puteţi vedea bine în gesturile lui mimetisme specifice perioadei menţionate, cu îndesări de dulciuri, cadouaşe, fructe în ciorăpei, săculeţe etc. Dacă însă viziunea e mai aproape de senzaţia de film de acţiune cu „terorişti”care îşi blindează şosetele, atunci vă asigur că e delicios acest „luptător” al meu şi că v-aţi distra să-l aveţi prin preajmă. Dar şi un picuţ costisitor:D.<br />
<br />
Mai există şi alte perspective însă, cel mai sigur, el <b>învăţa </b>ceva. Experimenta. Ordona sau dimpotrivă dez-ordona. Fiindcă am aflat, cu timpul, că puii au nevoie să se manifeste şi în dezordine tocmai fiindcă şi-au fixat bine un concept şi trebuie să-l probeze în diverse forme. Sau, pur şi simplu, acumulările de frustrări trebuie şi ele împrăştiate. Nu ştiu sigur întotdeauna ce urmăresc ei exact când repetă la nesfârşit acţiuni ciudate pentru un adult pus la curent cu evoluţia conform statisticilor(că nu prea multe cărţi îţi spun că, deşi ar putea învârti continuu o roată preţ de 20 de minute, nu e totuşi autist:D. Şi, jenată şi amuzată, acum recunosc faptul că l-am suspectat pe Vladimir de autism numai pentru că avea bucuria şi curiozitatea să învârtă la nesfârşit roţi ori să închidă şi să deschidă uşi). <br />
Am înţeles însă, cu timpul, că toate astea sunt surse de a învăţa. Iar reluările astea mie îmi spun că ceva a rămas nelămurit. Cumva, ideea de „învăţare”, „educaţie” limitată numai la ceea ce cred adulţii că ar însemna asta(cu spaţii special amenajate, cu momente marcate temporal, cu jucării sau obiecte cu specific educativ, cu explicaţii adesea prea lungi şi neapărat în prezenţa părintelui etc) o tot descopăr din ce în ce mai inutilă, mai falsă, mai nepotrivită în relaţia cu copiii mei. Atunci am dat liber experienţelor de tot felul.<br />
Exemplu: aşa au descoperit că pot avea o baie plină de spumă dacă varsă conţinutul unui şampon(fireşte, nou-nouţ) şi dau drumul mai tare apei. Am spus baie, nu cadă!<br />
<br />
Observ acum câtă nevoie au să studieze uneori singuri, ca apoi să vină să-ţi formuleze o teorie pe care tu o cunoşti, dar pe care ei au descoperit-o în joacă, fără suportul teoretic. Adică exact pe dos decât am fost obişnuiţi, nu?Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-39719666621119450662011-12-30T15:48:00.000-08:002011-12-30T16:00:04.657-08:00Despre copilul (meu) independentPrin septembrie ziceam ceva despre fusta mea luungă şi largă de care speram să se ţină copiii mei. Că aşa am auzit eu că ar face pruncii. Mai ales cei nedespărţiţi de mamă, alăptaţi, dormitori alături de părinţi, ascultaţi, dintr-ăia „răsfăţaţi” cum li se spune des, nelăsaţi să plângă( aiurea). Stau de fusta mamei. Şi când colo, m-am trezit(bine, m-am trezit eu de mai multă vreme) că nimeni nu se ţine de fusta mea. Şi am plâns mult. Fiindcă am realizat că fiecare avea alte preocupări, fiecare avea independenţa lui şi fusta mea era cam inutilă. Şi m-am dezbrăcat, punându-mi ceva mai comod care să îmi permită să alerg după ei, să mă cocoţ prin cele mai surprinzătoare locuri, să mă pot mişca în ritmul lor, nu ei într-al meu. <br />
<br />
Acum, Vladimir e la bunici. Pentru <b>prima dată</b> fără vreunul din noi. Şi-a dorit mult, a fost îndelung invitat şi plecarea s-a produs. Şi este atât de prins cu ceea ce face încât nu are vreme să povestească şi cu noi(părinţii). Eu sunt cea nedumerită în povestea asta. Şi mă avertizase Ralu Conţiu!Fiindcă nu-mi imaginam că zâmbitoricul cel mare e deja pregătit de vizite lunguţe, fie ele şi la bunici(în trei zile au dat gata deja vreo două cărţi despre insecte şi ceva brad de carton gata de împodobit, explorat zilnic parcul vreo câteva ore şi multe alte trasnăi, cum zice el).<br />
<br />
Ştiu, de asemenea, că ăsta e doar începutul. Începutul independenţei. Şi că, probabil, vor urma alte „înţărcări” ale mele. Lumea mă întreabă dacă sunt mai relaxată, dacă reuşesc să fac nu ştiu ce lucru, dacă mă simt mai puţin obosită, acum că Vladimir e la bunici. Şi, în mod bizar, răspunsul e nu. Dimpotrivă. Mă simt foarte...incompletă. Am încercat să am preocupări provocatoare, să petrec mai mult timp cu Filip, să rezolv lucruri amânate, să şterg praful zilnic:D, dar mai nimic nu a funcţionat. <br />
<br />
Şi mă întreb de unde desprinderea asta aşa firească. Fiindcă ştie că oricând se va întoarce către noi, noi vom fi acolo? Sigur, când va avea nevoie. Probabil că are încredere că nu e singur niciodată. Ca atunci când era mic-mic şi din când în când mai arunca o privire(rar, e drept) înainte şi după ce explora un parc întreg. <b>Ştia</b> că suntem acolo, că îl veghem.<br />
Toată lumea îşi doreşte copilul independent. Dar absolut toţi părinţii visează la/îşi imaginează copilul care să doarmă singur încă de la naştere, să stea singur în pătuţ câtă vreme părintele e ocupat, să se joace singur, fără să ceară prezenţa cuiva cât mama găteşte sau tatăl urmăreşte un film, să se joace când, cum, unde are dispoziţie părintele(obosit uneori), să nu plângă(eventual niciodată), să nu îşi dorească în braţe. <br />
Şi, pentru asta, foarte mulţi cred(şi acum vorbesc despre cazuri reale, părinţi concreţi cu care m-am aflat faţă în faţă) că soluţiile sunt cele în care copilul îşi capătă „independenţa” rămânând cât mai mult singur, creîndu-i-se contexte în care să rămână singur.<br />
Iar părinţii ăştia citesc, merg pe scheme propuse de diferiţi „specialişti”, caută răspunsuri pe la diverşi psihologi, experimentează tot soiul de practici care includ temporizări stricte - 5, 10 minute (îl laşi să plângă, să urle sau alte grozăvenii dureroase), 10-20 minute(nu mai mult, va fi alăptat ) reţineri în a-l lua în braţe sau a-l alina când plânge pentru a nu se „nărăvi” , a-i ignora cererile şi altele.<br />
<br />
Recunosc faptul că nu întotdeauna a fost uşor, dar acum ştiu sigur că am făcut cum trebuia. Iată că timpul deja o demonstrează. Şi la fel de adevărat e că am avut suport bun, oameni buni şi înţelepţi pe care i-am citit cu atenţie.Am avut noroc, pe cei mai mulţi dintre ei, să îi cunosc <a href="http://attachmentparenting.ro/forum/" target="_blank">aici</a>.<br />
<br />
Iar cine credea/crede că Vladimir/Filip pentru faptul că au fost/sunt purtaţi vor rămâne atârnaţi acolo, de gâtul meu sau al tatălui lor pe vecie sau pentru faptul că unul a fost, altul încă mai e alăptat vor suge până la majorat poate singur să constate că au devenit doi puşti destul de independenţi, de siguri pe ei, care nu se sfiesc să încerce lucruri noi, adesea mult prea îndrăzneţe(să nu spun chiar periculoase) pentru vârstele pe care le au. Iar pentru că eu consider că alăptarea copilului şi purtarea lui sunt două secvenţe extrem de importante(şi foarte dragi mie), vă invit să le cunoaşteti pe două mămici dragi care vorbesc senzaţional – şi le mulţumesc mult - despre beneficiile alăptării şi purtării pruncilor:<br />
<br />
Rox - <a href="http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/">http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/</a> <br />
<br />
Diana - <a href="http://poarta-ma.blogspot.com/" target="_blank">http://poarta-ma.blogspot.com/</a><br />
<br />
Sunt atât de sigură de faptul că drumul copilului spre independenţă trece prin ţara dependenţei totale faţă de părinţi, absolute în fază incipientă(asta fiindcă nu mai e doar lectura cea care mă învăţa asta, ci am constatat-o şi o pot constata pe zi ce trece) încât nu pot decât să invit la iubire şi alint fără frontiere. <br />
<br />
Şi la ceva vorbe de consolare pentru mine:DCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-33978700965112083222011-12-23T11:49:00.000-08:002011-12-23T11:50:52.704-08:00Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea a II-a, în imaginiDeşi speram ca frecvenţa postărilor să fie ceva mai bună, abia astăzi am reuşit să adun ceva fotografii, unele dintre ele mai vechiuţe, dar care, cred eu, susţin afirmaţiile din prima parte.<br />
<br />
E adevărat că durau ceva mai mult, dar erau nişte fursecuri grozave <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjoG4pgkMk4dVrBeYVrYkY-L8j1EFBfHWUdvae1sa5xwpBBxLlNay2ucT7X4OiPpwPTKBqfV7isT7UFglSewjtAlnTGGpxY9RM22KP8-I7NHcBHFgq6Y4NFo8Oijg3Tupq2u71RG7hvpIHx/s1600/img200.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjoG4pgkMk4dVrBeYVrYkY-L8j1EFBfHWUdvae1sa5xwpBBxLlNay2ucT7X4OiPpwPTKBqfV7isT7UFglSewjtAlnTGGpxY9RM22KP8-I7NHcBHFgq6Y4NFo8Oijg3Tupq2u71RG7hvpIHx/s320/img200.jpg" /></a></div><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg9D6n2K4UGSdXswK8QAQhC7nMyYFeKid2unZR4GYKWI8nJAjajsrFJJ8Jv_f-wzxSgVVw8cY4dVqSstx3JCbjtFZA4-u3AmQeoDuyY7riT7oRp7d16SsPF6VHrUusY-Vhh2MR-MrRgQ0pq/s1600/img201.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg9D6n2K4UGSdXswK8QAQhC7nMyYFeKid2unZR4GYKWI8nJAjajsrFJJ8Jv_f-wzxSgVVw8cY4dVqSstx3JCbjtFZA4-u3AmQeoDuyY7riT7oRp7d16SsPF6VHrUusY-Vhh2MR-MrRgQ0pq/s320/img201.jpg" /></a></div><br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrNhLFrArMH2t_2vtaP3ytPHxbMdT0nD2nGOLzYGU-LYSLIjX52dkPSW13R7onPUJlSR4fRfzGQQOVtSq1S9sXxtc0YrNLrTxB0hYlrmwumTCQT4tBrLrZNmwU6Z_W3neoMB8LZOKBlU3m/s1600/Picture+005.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrNhLFrArMH2t_2vtaP3ytPHxbMdT0nD2nGOLzYGU-LYSLIjX52dkPSW13R7onPUJlSR4fRfzGQQOVtSq1S9sXxtc0YrNLrTxB0hYlrmwumTCQT4tBrLrZNmwU6Z_W3neoMB8LZOKBlU3m/s320/Picture+005.jpg" /></a></div><br />
Aici deja avea strategii de imagine(a brioşelor, desigur)<br />
<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtZO2HoOMBQTDdYQQQD6Odo0oTp8i_xIeX0CwsdovzL4s0X9FOHwR8-b-cyVomL3P3lje6ceob6reIbBJGGYXoqpOo1a_YOPtaUvOF2tb1on6uA8Q5oV-vQ_ocMKiBgCi0gmM3-EeTDlye/s1600/Picture+1213.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtZO2HoOMBQTDdYQQQD6Odo0oTp8i_xIeX0CwsdovzL4s0X9FOHwR8-b-cyVomL3P3lje6ceob6reIbBJGGYXoqpOo1a_YOPtaUvOF2tb1on6uA8Q5oV-vQ_ocMKiBgCi0gmM3-EeTDlye/s320/Picture+1213.jpg" /></a></div><br />
Şi un filmuleţ (Vladimir la 3 ani şi ceva, iar vocea pretenţioasei nesuferite era a mea:D)<br />
<br />
<embed width="600" height="361" type="application/x-shockwave-flash" allowFullscreen="true" allowNetworking="all" wmode="transparent" src="http://static.photobucket.com/player.swf" flashvars="file=http%3A%2F%2Fvid229.photobucket.com%2Falbums%2Fee111%2Fccrriss%2Fbaietilozaurii%2FPicture032.mp4"><br />
<br />
<br />
Discutând despre bufniţă la Complexul din Tulcea<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh3KQkcqL4T8wczcRvP0njzH4VOGpPukGIRinbIJdg_RlIHXYHVmnWPhWuET52p44CWmifikm3jMkpzmsKbMu5pOR8Y2IwKrvSRUlSMxKAiqbaOiJ-ebA1KtLF6xU9apDLLJP5psziPrMrE/s1600/Picture+004.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh3KQkcqL4T8wczcRvP0njzH4VOGpPukGIRinbIJdg_RlIHXYHVmnWPhWuET52p44CWmifikm3jMkpzmsKbMu5pOR8Y2IwKrvSRUlSMxKAiqbaOiJ-ebA1KtLF6xU9apDLLJP5psziPrMrE/s320/Picture+004.jpg" /></a></div><br />
Fasolea crescută în ghiveci care a rodit nesperat de mult<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEidTH7IgJx1OjSwMLYfMovfr6chw4Io0xdFQ8vYy3RnobIRI5YYrA8UgGEXLiRiTusfDRgDPTvETbstwCt6CveAPrrZFD_cNCKrdE4g561ZY4VMDkkNlWV1JcGXlodxrfCeKzuuAS9NSMiA/s1600/Picture+073.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEidTH7IgJx1OjSwMLYfMovfr6chw4Io0xdFQ8vYy3RnobIRI5YYrA8UgGEXLiRiTusfDRgDPTvETbstwCt6CveAPrrZFD_cNCKrdE4g561ZY4VMDkkNlWV1JcGXlodxrfCeKzuuAS9NSMiA/s320/Picture+073.jpg" /></a></div><br />
Atmosferă de lucru la Calendarul 2012<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhP-iSyHB2ivsboSgnyLFGbBssxn5ZSXXQnD7o1NT9xcwBDt42KSy-yCM_mlKWFo4DupLkJEzDOD2xbOC1fOPZpSTiQTTU3ciRyZzCyYhgO4ce_He77g6o_PvngIGNZq68n9KrpjUzyjafe/s1600/Picture+1244.JPG" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhP-iSyHB2ivsboSgnyLFGbBssxn5ZSXXQnD7o1NT9xcwBDt42KSy-yCM_mlKWFo4DupLkJEzDOD2xbOC1fOPZpSTiQTTU3ciRyZzCyYhgO4ce_He77g6o_PvngIGNZq68n9KrpjUzyjafe/s320/Picture+1244.JPG" /></a></div>şi ceva din calendar<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjMJGSfh45ax2NAL00NM13j27tXyv1ngYuI3FOamNrUaY_AtDESRF7q54KXCYV-vAULFfhqXfPaEpeBw9FQqfVyOJJ2o2l9hBghqsKsunB5L42XwvdHovpXjtOnBmKtRb3W3T2q-XgkBEYj/s1600/Picture+1223.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjMJGSfh45ax2NAL00NM13j27tXyv1ngYuI3FOamNrUaY_AtDESRF7q54KXCYV-vAULFfhqXfPaEpeBw9FQqfVyOJJ2o2l9hBghqsKsunB5L42XwvdHovpXjtOnBmKtRb3W3T2q-XgkBEYj/s320/Picture+1223.jpg" /></a></div><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEePWU7HswcAUEX0FH2zPeYxwFcQdzwEV5PP_Cg1nkj1fiGYaJJ21h8sCkkNb7_kQgcfAwwULezViC-Lu8mxBq1NPSU55yv3k75_hfgQGT6mqeMEZWDXkAKnyixKGoyYbw7soZDYQXImUO/s1600/Picture+1251.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEePWU7HswcAUEX0FH2zPeYxwFcQdzwEV5PP_Cg1nkj1fiGYaJJ21h8sCkkNb7_kQgcfAwwULezViC-Lu8mxBq1NPSU55yv3k75_hfgQGT6mqeMEZWDXkAKnyixKGoyYbw7soZDYQXImUO/s320/Picture+1251.jpg" /></a></div><br />
<br />
Lucrul la o căsuţă de păsărele<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjmhICRhUVziolyHpZhODPkeio4EZOl8Or4yKliq86GJdQdE2sP9M-Md8FiggM_3CVnsD5Sv1X-Lex53k9eUEkyD5rTF4eKYx13k9OSLsEVA3sIfvQP6GOd3b-uEuRBPknX_LhqFr2riBpI/s1600/Picture+111.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjmhICRhUVziolyHpZhODPkeio4EZOl8Or4yKliq86GJdQdE2sP9M-Md8FiggM_3CVnsD5Sv1X-Lex53k9eUEkyD5rTF4eKYx13k9OSLsEVA3sIfvQP6GOd3b-uEuRBPknX_LhqFr2riBpI/s320/Picture+111.jpg" /></a></div><br />
<br />
Şi studiu de păsări la curte<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhFw-ad6ozVQMm3yRnlJHzDnoLd1XqXhJ84fgW4vUZZAg4OnC4wIF7zNjcSKXwW1o84OG98Kn853gsswuCFK7IHM5Gmo4uRpQzeF0FXn3G1Puzg8u5-DvBP5BPlgKfAG4ngUxVyJWllvh4n/s1600/Picture+058.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhFw-ad6ozVQMm3yRnlJHzDnoLd1XqXhJ84fgW4vUZZAg4OnC4wIF7zNjcSKXwW1o84OG98Kn853gsswuCFK7IHM5Gmo4uRpQzeF0FXn3G1Puzg8u5-DvBP5BPlgKfAG4ngUxVyJWllvh4n/s320/Picture+058.jpg" /></a></div><br />
La plantare de copăcei<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgHnJ6ePMfGDTMKVHHWQAGsKDG05uVG7MIxUM846vQnd7I26yUAR4djRcEErRflmQLA6eImcDNfJfYNrTjMK_jA88z3UBcGeOBP7Oi2TwEHO_1krfTJafhlIRTOt47uhkOfQHJBDElskG6b/s1600/Picture+136.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgHnJ6ePMfGDTMKVHHWQAGsKDG05uVG7MIxUM846vQnd7I26yUAR4djRcEErRflmQLA6eImcDNfJfYNrTjMK_jA88z3UBcGeOBP7Oi2TwEHO_1krfTJafhlIRTOt47uhkOfQHJBDElskG6b/s320/Picture+136.jpg" /></a></div><br />
<br />
Bălăceala<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjcvvhQ_ZQQC8BDFQWQdAteblPVzJKq_vwCBLo6DifF2yLfh99yyHAh1le2gQHXBdyk6Mm9vSkRSaFR6QVYhQ1ChVmdvRtnmC_-5ISKlKuiAnQKNPgwc7pddOvfRZVH82AY8UU6HWY71s5d/s1600/Picture+371.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="213" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjcvvhQ_ZQQC8BDFQWQdAteblPVzJKq_vwCBLo6DifF2yLfh99yyHAh1le2gQHXBdyk6Mm9vSkRSaFR6QVYhQ1ChVmdvRtnmC_-5ISKlKuiAnQKNPgwc7pddOvfRZVH82AY8UU6HWY71s5d/s320/Picture+371.jpg" /></a></div><br />
Şi încercări de patinaj<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCufRLnRsqLOaFRQMsVbyZt66ZHmfcTG04F1MQdwyGhiWXrFMp5TQg3kXJZ8orn85T00dCc7knRAd19r5fhMfEpSyTnqizyKKTbaLGwA1Cbz8fA0s6riUD4UErgZEXU6OLj3AME_8pZ9yI/s1600/Picture+010.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCufRLnRsqLOaFRQMsVbyZt66ZHmfcTG04F1MQdwyGhiWXrFMp5TQg3kXJZ8orn85T00dCc7knRAd19r5fhMfEpSyTnqizyKKTbaLGwA1Cbz8fA0s6riUD4UErgZEXU6OLj3AME_8pZ9yI/s320/Picture+010.jpg" /></a></div><br />
Studii de echilibru şi construcţie<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEitQEtGlyWfyXK7VqzZACaIVQkUsFGNYTEh8XtXa44GwnTxlpuANCL5KohYr-uazwzHsGDwFidzCGaRoU4i0zHiuLhWrmM_Kd8s3pZ56rTSrePhGCPH8PHjFtoiZcwG5qKKaG2Gqi38FrKv/s1600/Picture+192.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="320" width="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEitQEtGlyWfyXK7VqzZACaIVQkUsFGNYTEh8XtXa44GwnTxlpuANCL5KohYr-uazwzHsGDwFidzCGaRoU4i0zHiuLhWrmM_Kd8s3pZ56rTSrePhGCPH8PHjFtoiZcwG5qKKaG2Gqi38FrKv/s320/Picture+192.jpg" /></a></div><br />
Ceva cu dinamica fluidelor :D (studiu care a durat vreo oră şi ar mai fi durat dacă nu ar fi trebuit să plecăm)<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg5M2QCb0gXgakV3hYS7mRUkyu34e9Y9jTosSzrB_whqNMb6DqtxPmThI3IwMSLIV2BQmAz26mQPg1JFv7Pn8S2aXr1N4_5EHgxHBGkSndozRm3GjLE3OPSUe-EgNUZfPT0iK99kr5QFebC/s1600/Picture+0375+%252831%2529.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg5M2QCb0gXgakV3hYS7mRUkyu34e9Y9jTosSzrB_whqNMb6DqtxPmThI3IwMSLIV2BQmAz26mQPg1JFv7Pn8S2aXr1N4_5EHgxHBGkSndozRm3GjLE3OPSUe-EgNUZfPT0iK99kr5QFebC/s320/Picture+0375+%252831%2529.jpg" /></a></div><br />
<br />
<br />
<br />
Lectură în spaţii neconvenţionale<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgihEvf8ydLZJMgQ1SF7QrkwEHa_sRvmsPSuTSaD_MAQOUEcX91G1Yn4Etul9K7vKAKBMA3dLxNtWrxUbVVPPQmMX7X66oqrSrbJl3JgV7TWpdlWT5lfG6VdkVfNyoDT84z17H3H9ZrinAs/s1600/img190.jpg" imageanchor="1" style="margin-left:1em; margin-right:1em"><img border="0" height="240" width="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgihEvf8ydLZJMgQ1SF7QrkwEHa_sRvmsPSuTSaD_MAQOUEcX91G1Yn4Etul9K7vKAKBMA3dLxNtWrxUbVVPPQmMX7X66oqrSrbJl3JgV7TWpdlWT5lfG6VdkVfNyoDT84z17H3H9ZrinAs/s320/img190.jpg" /></a></div><br />
<br />
Dacă şi vouă vi s-a părut că aici e vorba de veselie, joacă muuuultă, libertate, explorare, înţelegerea fenomenelor, cunoaştere, preocupări care sfidează timpul, orare prestabile, cu posibilitate de studiu concret, uneori în natură, alteori în bucătărie, atunci probabil că ceea ce trăim noi se poate încadra la unschooling.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-33373695129970495042011-12-05T13:26:00.000-08:002011-12-05T14:06:17.988-08:00Cum am făcut noi unschooling/homeschooling (de cele mai multe ori fără să ştim asta) – partea IÎnchid ochii şi mă gândesc la faptul de a sta acasă, lângă copiii mei, de a-i vedea cum cresc, cum cercetează, cum învaţă chestii; astea-s nişte momente pe care nu le-aş schimba niciodată. Îmi sunt atât de dragi că mereu revăd pasaje cu noi(trei sau patru) pe drumuri, studiind insecte în faţa blocului, cărând pietre ori frunze acasă sau ascultând Vivaldi(fiindcă lui Vladimir îi place şi am fost uimită să văd că l-a recunoscut într-un alt context). <br />
Mi-ar fi foarte greu să reconstitui acum toate momentele, etapele care au condus aici, dar mă voi opri în special la anul 2011.<br />
Ne-mersul la grădiniţă era privit de cei mai mulţi cu care intram în contact drept o piedică în evoluţia copilului, o vină uneori nerostită de interlocutor. Dar toţi păreau surprinşi să afle că nu, nu merge la „grădi”, că nu ştie cântecele şi poveşti moralizatoare etc, dar socializează absolut normal(unii ar spune că excesiv:D), că e capabil să recunoască literele şi să le scrie de la 2-2,6 ani, că e preocupat de cifre, numere, ştiinţă în general. Că a descoperit prin experienţă cum apare o plantă, cum se dezvoltă, crescându-şi singur într-un ghiveci fasole, şi nu din desene, planşe de la grădiniţă. Dar că şi auzise toate astea citite din cărţi, de mine, de către bunici. Că are fineţuri lingvistice, dar că nu ştie <i>poezele</i> de grădiniţă.<br />
E, na, că acum ştie şi de-astea!:D<br />
<br />
Dar ştie un cîntec frumos de la doamna Paşcanu, prietena lui de 76 de ani, care nu mai e lângă noi, din păcate. Şi căreia îi duce dorul. Vecina noastră, doamna Paşcanu, l-a dus pe continente necunoscute cu atlasul în faţă, i-a cântat divin, i-a citit din Arghezi(de fapt a fost cadou cărticica), i-a povestit despre recifi de corali, mări, dar şi despre ceaiul împotriva durerilor de cap. Îşi petrecea uneori câteva ore în compania dumneaei( spre disperarea mea câteodată). Prieteniile deci nu sunt şi nu trebuie limitate la parteneri de aceeaşi vârstă. Şi asta e evident şi din relaţiile în general frumoase şi sănătoase pe care copiii le au, în general, cu bunicii lor. <br />
Că cine ştie mai bine ca <i>buni Bobo</i> să spună poveşti neştiute de nimeni, cu personaje mai ceva ca zmeii deja banalizaţi sau cu balauri cărora li s-au mai adăugat câteva capete? Cine e bunicul cel mai priceput la maşini care mai de care mai săltăreţe? Cine e cel mai de seamă intermediar al relaţiei Vladimir/Filip- Moş Crăciun? Eee, aici apare şi <i>buni Angela</i> care ştie bine cum trebuie trimisă o scrisoare către Moşu”. Tot ea pregăteşte cele mai vesele mic-dejunuri sau găseşte cele mai poznaşe căciuliţe(ultima, cea cu Cars, e revendicată cu rândul de Filip şi Vladimir). <br />
<br />
Vladimir are propriul permis de bibliotecă, iar doamna care reînnoieşte cardurile era impresionată de faptul că Vladimir mă anunţase cu un „Mama, vezi că voi fi afară” faptul că se cam plictisea la emiterea noului permis, iar eu stăteam total relaxată. Mă întreba la fiecare 2 minute dacă nu-l verific să nu fi plecat. Şi i-am explicat că am încredere în el şi că m-ar anunţa daca ar face-o. Şi se tot minuna.<br />
Vizitele la bibliotecă sunt, deja de un an şi jumătate, parte din rutina lunară(mergem cam de 2-3 ori pe lună) şi avem micile noastre ritualuri ce includ drumul spre sala de lectură urmărind paşii ce marchează drumul sigur, alegerea cărţilor pentru Vladimir, discuţia cu doamna drăguţă, rabdătoare care îi propune lui Vladimir diverse cărţi, că deja îi cunoaşte gusturile, aplecarea spre enciclopedii. Mai zăbovim prin sala de lectură, apoi mergem să îmi aleg şi eu cărţile, în timp ce Vladimir rămâne pe hol, pe un fotoliu, să îşi răsfoiască noile lecturi. Eu aleg repede, fiindcă Filip e preocupat să-mi procure mie cărţi:D.<br />
Apoi mergem la o îngheţată(vara), la o zăpadă(iarna), iar între la desene cu creta, cules de frunze uscate, explorări. Sau ne jucăm cu pisicile pe afară. Şi neapărat intrăm într-o librărie de vizavi fiindcă aşa ne-am obişnuit. Şi ne alegem mereu cu creioane, cretă(împrospătăm rezervele), cărticele(altele). <br />
<br />
Fiindcă şi mie îmi place tare să lucrez cu diferite materiale din hârtie, carton, lipici etc, avem atelierele noastre unde tot decupăm, lipim(avem acum în lucru ceva, o surpriză) montăm. La fel şi când pictăm amândoi(de obicei când Filip ne permite prin somnul lui:D)- ne desfăşurăm tor arsenalul „artistic” şi fiecare face ce vrea, timp în care discutăm despre diverse. Aşa atmosferă faină, cum nu vă imaginaţi. Şi rîdem mult.<br />
Vara asta am umblat zilnic kilometri întregi şi am tot avut activităţi care la sfârşitul zilei ne aruncau în aşternuturi somnoroase. Marea, cu nisipul, cu băile interminabile uneori în Constanţa, la Eforie, la 2 Mai, Venus(la întâlniri cu mămici iubite-Bianca, Raloo, Rox, Uika, Jocelyn şi copiii lor fermecători), drumurile cu trenul - fascinaţia eternă a lui Vladimir, microbuze, autobuze, toate astea s-au concentrat într-o vară plină de veselie şi de lucruri noi. <br />
<br />
Vizita la Muzeul de Artă nu a fost gustată de Vladimir cum se anunţa, dar tot a cerut nişte explicaţii, însă Filip a apreciat nudurile feminine, în special sânii pe care, la fiecare recunoaştere, îi invoca printr-un Ţiiiţiiiii! sonor. În schimb, la Muzeul Marinei, lucrurile au stat altfel şi m-am aflat în postura de ghid(şi unul care trebuia repede să explice ce e cu nu ştiu ce vas, mină ori ce mesaje poartă diferitele steaguri fluturate la nevoie). Vladimir a fost flatat de grija unei doamne de acolo care i-a promis, la ieşire, o carte despre nave.<br />
<br />
Plăcerea contactului cu apa nu s-a oprit numai la băile în mare sau cele de „curăţare” obişnuite, ci, de mai bine de un an, e dovedită şi într-un bazin de înot, unde ajunge de vreo 2 ori pe săptămână. Iniţial bălăceală, acum a ajuns să îşi manifeste interesul pentru înot adevărat. Adică cere chiar el celui căruia i se adresează cu „profesore” să îi sugereze cum să facă să reuşească să înoate cu adevărat. Şi aici ar fi un comentariu de făcut, căci faptul că am intuit că nu e pregătit pentru înot la modul serios şi competitiv şi am transmis asta şi profesorului care l-a provocat numai când simţea că Vladimir e pregătit, a însemnat de fapt continuarea orelor de înot, căci presiunea pe care alţi părinţi o doreau ca metodă pentru succesul copiilor lor la noi nu ar fi funcţionat, ba ar fi însemnat clar un regres.<br />
<br />
Deprinderile şi dexteritatea lui Vladimir în bucătărie şi, mai nou, ale lui Filip, îşi au originea exact în...bucătărie, adică lângă mine, în timp ce pregăteam fie masa obişnuită, fie vreo prăjitură ori ceva mai special. Cuţitul, pentru el, este un instrument de mare ajutor şi a fost lasat să-l mânuiască, la fel ca şi foarfeca, sub supraveghere, dar fără a-l transforma într-o armă nici macar la nivel verbal. De fapt, a dovedit că e perfect competent în utilizarea lui(şi a altor ustensile), drept care este ajutorul meu „de nădejde” cum îi place să-şi zică şi nu se mulţumeşte doar cu activităţi uşoare, ci se ocupă de feliatul legumelor pentru supe, salate, adăugarea ingredientelor conform reţetei, pregătirea unor etape importante în buna desfăşurare a lucrurilor. <br />
<br />
<b>Ştiu</b> că toate astea au făcut mai mult decât 700 de grădiniţe, ştiu că Vladimir s-a aflat în tot felul de situaţii care l-au provocat în varii feluri, care i-au cerut cooperare, atenţie, empatie, răbdare, ştiu că a conversat fermecător adesea cu oameni mici şi mari, ştiu că a crescut. Şi ştiu că asta înseamnă educaţie adevărată.Sper, cu toată pasiunea lui pentru grădiniţă, să reuşim să păstrăm toate astea, să le creştem. Mi-e aproape imposibil să mă gândesc la şcoală. Dar e posibil oare când deja au apărut primele limitări ale educaţiei „clasice”? Ce ciudat, să numeşti clasic ceea ce de fapt nu a fost iniţial. <br />
Pentru că Vladimir a fost cel care a insistat să meargă la grădiniţă(în iunie a fost invitat pentru varianta demo, să zicem, într-o clasă Waldorf de la grădiniţa lui. Mă târâse de nenumărate ori în curtea grădiniţei să mă convingă că locul lui e acolo. Nici acum de fapt nu mi-e prea clar ce a simţit, dacă noi am greşit undeva privându-l de ceva important ori de ce şi-a dorit atât de tare grădiniţa.<br />
<br />
Nu am făcut un secret din faptul că găsesc unschoolingul în special forma ideală pentru dezvoltarea(intelectuală, fizică) sănătoasă, firească, educarea într-un mediu cunoscut, cu oameni cunoscuţi lângă, în încercarea de a cunoaşte, dar nici faptul că mă simt totuşi nesigură în lumea în care trăiesc şi deci cu temerile mele, angoasele mele, prejudecăţile. Pe care mă lupt să le depăşesc adesea. De fapt, dacă toate lucrurile astea grozave s-ar reuni cumva într-un loc prietenos, unde copiii să caute ceea ce vor să înveţe, fără constrângeri, fără timpi precişi, fără limitări, fără evaluări forţate. Un loc unde să îşi aleagă ceea ce vor să înveţe. Şi când vor. Şi să putem să ne strecurăm şi noi pe acolo, să învăţăm şi noi.<br />
<br />
<br />
Poate homeschoolingul/unschoolingul nu sunt alternativele acceptate senin decât în perioada să o numim clasic- preşcolară- însă eu am mari speranţe în viitor. Deşi habar nu am ceea ce vom face noi concret.<br />
Dar despre unschooling şi homeschooling cel mai bine ştie să vorbească <b>Andreea </b>pe care cu drag vă invit s-o citiţi de aici:<br />
http://temepentruacasa.wordpress.com/2011/11/02/unschooling-–-un-stil-de-viata/ <br />
<br />
Atâtea am învăţat(şi tot învăţ) de la ea, ea care îşi împarte timpul cu noi, traducând articole, cărţi, uşurând accesul la nişte texte incredibile. Andreea, mulţumesc şi mulţumesc, cu drag! <br />
<br />
S-ar putea nu neapărat să vă retrageţi copilul de la şcoală sau grădiniţă, dar măcar să priviţi altfel relaţia cu el. Să învăţaţi să-l respectaţi, să-l ascultaţi, să-l priviţi ca pe un egal. Deşi, de cele mai multe ori, ne dovedesc faptul că sunt cu mult mai înţelepţi. <br />
Partea a II-a va fi in imaginiCristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com16tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-29064604512256756452011-11-16T01:12:00.000-08:002011-11-17T06:31:58.052-08:00Mamaaa, vreau la grădiniiiiţă!!!Dar eu vreau? - partea I<b>Jurnal de grădiniţă sau radiografii interpretate ale vieţii de <i>grădiniţar </i></b><br />
<br />
Am început să scriu despre subiectul ăsta de câteva ori bune, dar m-am hotarât să fiu foarte corectă şi să aştept ceva vreme să pot vorbi concret despre această nouă experienţă, nu doar aprioric. Voi vorbi în episoade:D, pe măsură ce trăim evenimentele. Acum vreau doar să pomenesc cele mai semnificative observaţii, întâmplări(nu în vreo ordine de vreun fel). Abia aştept să împărtăşesc cum cred eu că ar trebui să fie atmosfera de acolo- iar aici promit să fiu perfect conştientă de faptul că vorbim de o clasă cu vreo 24 de copilaşi, cu o singură educatoare. Dar cred că respectul faţă de copil – respect pe care toată lumea îl proclamă ca prioritate în teorie- poate şi trebuie să fie firescul relaţiei dintre orice adult şi copil.Cred că inevitabil scot pe farfurie şi frustrările mele. Şi temerile mele, şi prejudecăţile poate.<br />
Vladimir visează să devină "grădiniţar", cum se autointitulează, de vreo 2 ani. (Eu nu ţineam morţiş, a ca un eufemism anunţat deja în titlul topicului).Nu cred că îi era foarte clar ce însemna asta, dar nici mie nu-mi e. Adică doar intuiesc si mizez mai puţin pe amintirile personale destul de… neutre - asta fiindcă bunica mea era îngrijitoare şi lucrurile erau oarecum sub control. Spun oarecum fiindcă tot am ceva poveste cu un scaun, un copil(eu), nişte mâini(ale mele pasive) şi o panglică. <b>Legaţi-le</b> unele de altele(elementele înşirate) şi iese povestea!Vi se pare crud, inuman, distrugător de stimă, umilitor? Exact aşa a şi fost! Iar dacă povestesc înseamnă că n-am uitat.<br />
<br />
Deja a doua zi de grădiniţă am aflat chiar de la educatoare că Vladimir e “pârâcios”.<i> Adică cum?,</i> întreb eu ca prostul. Aaa, şi că vorbeşte muult. Şi îi explic doamnei că noi aşa procedăm – trăncănim muuult- că aşa ne exprimăm noi sentimentele, stările, trăirile, cotidianul, şi că nu e<i> pâră/</i>, ci mai degrabă “relatări de la faţa locului”. Adică - vă imaginaţi că nu mă caracterizează ubicuitatea şi, deci, Vladimir îmi mai furnizează informaţii nestemate despre poziţia fratelui său în momentul T1, T2 (sus în dulap, în cada cu apa rece, desigur, cu şurubleniţa îndreptată spre laptop etc. Aşa, ca să vă faceţi o idée cei care nu-l cunoaşteţi foarte bine). Ei bine, Vladimir a extrapolat şi s-a simţit cumva dator să anunţe şi unde nu era cazul. Pârâcios, da? Hmmm. Cred că nu am mai folosit cuvântul de printr-a cincea. <br />
Mă tot gandesc la faptul că prin cabinetele de psihoterapie nu prea am auzit să fie mulţi afectaţi că nu ştiu/vor să salute ori ca au inhibiţii majore în a mulţumi(cum tot insistă să-i convingă – artificial- la grădiniţă), dar ştiu că incapacitatea de a-şi exprima emoţiile, de a comunica în general sunt printre subiectele cel mai ades regăsite. Măcar aşa am auzit eu şi am văzut în filme. Mă întreb dacă vreau oare să înveţe politeţea în manieră didactică, să o manifeste fals, să salute chiar şi când nu simte (poate) să facă asta?<br />
<br />
<br />
Apelativele/atributele/catalogările de genul <i>răule, pârâciosul, blegul</i> au pătruns în universul familiei noastre discret; da, poate că eu am greşit idealizând mereu lumea asta, modificând poate chiar realitatea pentru a o prezenta într-o lumină blândă. Poate nu aşa ar trebui/ar fi trebuit să procedez, dar aşa am simţit să fac. <br />
Frustrările sigur că se acumulează(el simte că ceva nu e cum ştia el că ar trebui să fie) şi se revarsă în varii chipuri în timpul petrecut acasă. Ore luungi de somn diurn (4-5 ore), manifestări de furie greu de gestionat, lipsă aproape totală de răbdare în relaţia cu Filip(care oricum necesita atenţie şi înainte. Şi Filip, şi relaţia). <br />
Păi un soi de explicaţie l-am aflat chiar din partea educatoarei. Vladimir a cerut insistent un joc (ceva construcţie a unei maşini) despre care i s-a transmis <i>că nu e pentru vârsta lui.</i> Rectific. Adică e prea mic pentru jocul ăla. Dar a insistat. Şi Vladimir poate fi convingător. După ce a constatat singur că nu reuşeşte să combine piesele l-a înapoiat( satisfăcut). Dar în glasul doamnei nu am simţit conştientizarea unei mici “lecţii”de abordare a situaţiei, ci un fel de “Eu îl avertizasem!”. Şi i-am explicat că până acum a fost lăsat să experimenteze singur lucrurile, mai ales că nu vorbeam de vreo situaţie care i-ar fi pus în pericol viaţa, ar fi putut să-l rănească, să-l traumatizeze, ci doar să îi dovedească faptul că e competent în a face ceva sau că mai are de experimentat ceva până la a reuşi complet în actul său . Dar trebuia singur să fie convins de asta.<br />
O fază foarte drăguţă ar fi cea în care am aflat, cu multă emoţie din glasul <i>doamnei</i>, că Vladimir a învăţat să numere pâna la 4. Eram aşa de amuzat-încurcată(râdeam în hohote de fapt în gândul meu, dar m-am aratat aproape recunoscătoare pentru veste) gândindu-mă că Vladimir poate discuta acasă despre numere pare, impare, sute, zeci, unităţi etc, dar a fost sedus de atât de bogatele în simboluri 1,2,3 şi 4. Pentru mine, acest lucru(şi prin altele ulterior) a fost o confirmare că nu are cum să ştie mai nimic despre acest copil. Iar unde pare că ar şti se poate înşela, fiindcă albastrul folosit într-o zi într-un desen poate fi numai preocupare de o zi, o experienţă fără încărcături psihologice sofisticate, cum s-a presupus. La fel şi ziua când a spus că nu are bunici(tanana- fiţi atenţi, cu psihologul de faţă:D). Explicaţia oferită mie de Vladimir a fost : “Mi s-a părut prea complicat să povestesc că locuiesc în alt oraş, ce e cu ei etc).<br />
<br />
Mă întreb de fapt ce vreau eu să cultiv în copiii mei. Cum să "sune" enunţate valorile importante pentru mine.De fapt, acum e un fel de recapitulare pentru mine Cum să ştie să fie fermi fără a răni, să fie independenţi fără a invada spaţiile altcuiva. Cum să îşi exprime emoţiile fără a fi catalogat sau judecat, chiar dacă emoţiile sunt din cele negative. Să îi spun că e ok să simţi furie, dar că la capitolul manifestare ar trebui să existe nişte limite. Si aici avem o poveste. Una în care Vladimir a muşcat un copil la grădiniţă. Ultima dată când mai avusese o experienţă similară avea 2 ani. Vladimir nu e copilul obedient în orice circumstanţă, nici static nu, e copilul dinamic, expansiv, cel face “face”, dar care foarte bine devine un fin ascultător, un pasionat(intrat în transă) desenator, un minuţios cercetător. Şi totuşi a muşcat. Un conflict apărut din cauza unei jucării la care niciunul nu renunţa. Din păcate, în ultimul timp, pare hotărât să obţină lucrurile cu orice preţ şi soluţiile pe care acasă le găsea acolo nu mai funcţionează. Nicio variantă în spiritul “nimeni nu pierde, toată lumea câştigă” nu mai e mulţumitoare. Fiindcă acum e preocupat de a dovedi(ma rog, e mult spus) că e <i>mai mare, mai puternic, mai de patru ani şi jumate, mai şaten, mai băiat </i>etc. Chestii pe care nu le auzisem. <i>Paharul nu e suficient de plin(</i>nu e vreo figură de stil), Filip are farfuria <i>mai roşie</i> şi multe dintr-astea care au ajuns să îmi subţieze energia.<br />
Simt că e afectat de această nouă etapă, dar pe care şi-o doreşte ardent. <b>Căci Vladimir e totuşi fermecat de spaţiul asta, de atmosfera de acolo. </b><br />
Şi adesea nu reuşesc să gestionez deloc bine noile ipostaze şi am aşa, uşor - uşor, un gust amărui de eşec şi<i> de nu-mai-ştiu-cum-să-procedez</i>.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-9474593598310887562011-10-07T15:48:00.000-07:002011-10-07T15:50:43.815-07:0034(de motive pentru care te iubesc)Habar n-ai tu, dragă Val, ce cadou îţi pregătisem(în capul meu) anul trecut, la 33 de ani. De fapt, nu un cadou, ci 33.(cred că ideea era totuşi mai tare decât aniversarea de la 23 de ani, aia cu cadouri “obţinute” cu greu după multe indicii notate pe bileţele, cu mesaje criptice – de la urmărit prea mult Fort Boyard. Norocul era garsoniera minusculă şi fără bucătărie, deci nu era mult de căutat. Dacă mă gândesc bine acum, aş fi putut să introduc şi probă fizică ceva. Un cocoţat pe dulap măcar. Bine Val, cum naiba am stat noi acolo?! În fine.)Care n-au mai ajuns cadouri decat în mică măsură fiindcă am avut muuulte piedici. Am fost tristă şi am sperat ca anul ăsta să mă organizez mai bine. Nu-mi iese şi pace!<br />
<br />
Ştiu din revistele pentru femei care te învaţă numai chestii foarte deştepte că nu-i prea înţelept să sari repede să zici că-ţi iubeşti partenerul pentru cutare sau cutare motiv. Că apoi se-nvaţă şi începe să creadă că-i grozav tare. Şi că iubirea e aşa… ceva abstract. Cu toate astea, voi risca. Fiindcă tu eşti chiar grozav.<br />
Aşadar Val, te iubesc pentru<br />
<br />
<br />
1.Că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. Sună cam patetic, dar ăsta e adevărul.<br />
2. De fapt ador(mai puţin când suntem în întârziere:D) cum te înfăşori tu meticulos în mei-tai de parcă ţi-ai pune hamuri, pregătit să escaldezi vreun munte, dar tu ştii de fapt că muntele te escaladează, muntele ăla micuţ şi degrab’ adormitor.<br />
3. Că habar nu ai ce e ăla fotbal şi nici de vreun meci nu ştii, iar când se sugerează complicitatea bărbatească(meci, bere, seminte :D) eşti depăşit de situaţie.<br />
4.Că citeşti şi ce îţi recomand eu, nu cum e reciproca(mi-e ruşine)<br />
5.Că te-ai lasat de fumat.(Uau, 8 luni!!!)<br />
6.Că ai reuşit să mă faci să râd zeci de minute numai speculând despre „horror vacui”<br />
7. Că ai găsit nume de alint leşinătoare copiilor noştri: zâmbitorinc, băieţilozaur, gherilă, chelcăşoz(oribilă transcrierea fonetică).<br />
8. Că ştii ce înseamnă CH-ul de pe remediile homeopate şi nu crezi că ar fi ceva înspăimântător.<br />
9. Că şi acum te emoţionezi când asculţi „melodia noastră”<br />
10.Că ai fost lângă mine atunci când se năşteau puii şi faceai poze (cam macabre) continuu ca să îţi ascunzi teama şi emoţiile.(Pe aia cu schimbatul de scutece o trec separat:D)<br />
11.Că munceşti ca nebunul ca să ne fie nouă bine. <br />
12.Că asculţi toate rezumatele cărţilor despre creşterea copiilor, înţelegerea lor(asta când nu citeşti chiar cărţile), indiferent de ora la care îmi năzare, ca să nu-mi iei entuziasmul.<br />
13. Că ai dormit cu Filip nou-născut în braţe, pe şezlong, în spital, să mă poţi lasa pe mine să mă odihnesc.<br />
14. Că teleportare e cuvântul ce descrie <br />
sosirea ta atunci când te anunţ ceva neplăcut.<br />
15. Că tu ştii clar diferenţa dintre un fond de ten obişnuit şi unul mineral.<br />
16. Că mergi la Pictor să-mi iei culori ca să mă bucuri.<br />
17.Că reuşeşti să le ţii minte pe aproape toate fetele de pe forumuri(cu tot cu domiciliul fiecăreia), că asculţi, deşi obosit cumplit, diferite subiecte dezbătute cu ele.<br />
18.Că mă duci la Ikea de câte ori bat din picioare(din 2013 se pare că scapi:D). Şi la cap. Pe tine.<br />
19.Că ai acceptat(mai mult pentru mine) să ne facem, din primăvara viitoare, agricultori.<br />
20.Că ai ştiut să schimbi scutece din prima clipă.<br />
21.Că ai găsit întotdeauna excelentă mâncarea făcută de mine. Ai grijă ce zici!<br />
22.Că ajungi să mă linişteşti mereu cu acel totuşi neconvingător”O să fie bine”<br />
23.Cum reuşeşti să aranjezi bagajele - toate frumos într-o geantă- când mie mi-ar trebui 3 valize. <br />
24.Că mă tolerezi şi mă asculţi în perioadele cu „vreau chestii de fetiţă”. Pentru mine, să se înţeleagă clar.<br />
25.Că nu te-ai plâns niciodată că nu avem loc în pat în formula de patru(nici chiar când era să rămâi fără ochi, nas etc)<br />
26.Eşti fermecător cu doamnele de la 50(ani) în sus şi ele se topesc după tine(mai ales tantiile alea de la bancă). <br />
27.Că miroşi întotdeauna frumos, şi nu pentru că îţi dai cu parfum.<br />
28.Faptul că inclusiv sâmbata şi duminica dimineaţa renunţi la somn pentru ora de înot a lui Vladimir.<br />
29. Modul în care pronunţi în franceză. Unic. Cu influenţe rromanes.<br />
30. Îmi spui mereu că în fantezia ta - să-i zicem erotică, iar pudicii să nu citească!!!- apărea la început o fată cu ochelari(aveam), apoi o profesoară(devenisem), apoi o profesoară măritată(ne căsătoriserăm), apoi una cu copil(Vladimir era prezent), apoi cu doi(hop şi Filip!).Le aştept(peste ani) pe cele cu nevasta(ce contează că-i chiar a ta?) cu 3 copii(:D), apoi cu pensionara cu părul alb, cu dureri reumatice...<br />
31.Toate prostiile pe care mi le-ai tehnoredactat, printat, legat vreodată. Şi n-au fost puţine:D<br />
32.Că ştii să îţi ceri scuze când e cazul.<br />
33.Că ţi-e cunoscut numele Mencinicopschi (şi că ţi-e frică de el, dar nu ca de Stroescu:D)<br />
34.Că împreună avem nişte copii minunaţi.<br />
La mulţi ani, Val!Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-32832139630245159752011-10-04T04:20:00.000-07:002011-10-04T04:20:08.169-07:00Când toţi vor să te ajute. Cu forţa.<i style="mso-bidi-font-style: normal;">Vaaai, ce băiat mare şi plânge!, Ce ruşine să te tăvăleşti, o superi pe mămica, te murdăreşti, iar o superi pe mămica, vine nenea şi te ia la el</i>(cu variantele de sex, etnie, etate – tanti, ţiganu’, moşu’) cu sau fără instrumentar – cu sacul, cu băţul, cu căruţa(pentru nostalgicii de la sat:D). Asta când nu se oferă direct să-l “articuleze”. O pălmuţă. Atât. La fund. Ca să-nţeleagă.<br />
<br />
E “ruşine” să: plângi, să fii dezamăgit, să suferi, să nu saluţi, să nu răspunzi la întrebări insistente despre vârstă, sex, nume, să sugi după 1 an, să refuzi să mulţumeşti, să îţi mai doreşti să stai în braţele mamei/tatălui, să vrei să scapi dintr-o discuţie anostă, să nu împarţi necondiţionat, să îţi mai doreşti la joacă şi nu la Enel să plăteşti factura.<br />
<br />
Aşa e, ruşine. Dacă ai 45 de ani. <b style="mso-bidi-font-weight: normal;">Şi gol în suflet</b>. Şi-l întrebi pe pici cum îl cheamă şi nici n-aştepţi răspunsul(că oricum nu-ţi pasă) că pac un bravo! Şi mereu mă întreb dacă aşa drăguţ o fi numele copilului, o fi făcu ceva grozav pe ascuns(numele, desigur) de-l laudă atâta sau s-o mira(că e tare straniu) că puştiul îşi ştie numele. Sau vârsta.<br />
<br />
Am pornit furioasă, m-am mai domolit, iar acum aproape că-mi pare rău pentru oamenii ăştia singuri şi flămânzi.Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8458824540207170068.post-54683526865939421242011-10-04T03:08:00.000-07:002011-10-04T03:08:52.634-07:00NeintroducereÎncerc să mă adun. De câţiva ani. N-am reuşit. De aia eram împrăştiată peste tot. Dar azi m-am mobilizat să inaugurez locşorul ăsta al nostru de care aveam nevoie. Vreau să scriu. (Îmi urez succes singură. Mulţumesc!).Cristina Vasilehttp://www.blogger.com/profile/13440040619314992155noreply@blogger.com6