Bine ai venit, Eva!

Am simţit foarte intens nevoia de a scrie aici această poveste atât de frumoasă în care am fost si eu personaj, în calitate de soră, naşă, moaşă şi apoi mătuşă. Ştiu că sună ciudat, dar da, a fost o naştere frumoasă, departe de stereotipiile filmelor: nu urlete, nu înjurături de soacră, soţ:D, nu agresiune(cel puţin nu intenţionată).

Celelalte personaje, cu adevărat importante: Carmen si Eva. Desigur, acompaniate de Nucu, tăticul Evei. Faptul că am avut acest privilegiu de a fi acolo, într-un moment perfect, unic, intim, incredibil prin miracolul ce-l păstrează m-au imbogăţit sufleteşte, m-au “curăţat “totodată.
Povestea am s-o spun aşa: cum am simţit eu toată această zi minunată, cum m-am aflat în faţa naşterii pe care eu mi-am dorit-o, cum a fost totodată un fel de terapie(pentru cei care nu ştiu, am trecut prin două cezariene traumatizante psihic, nu atât fizic) . Cum a apărut Eva cea aşteptată de vreo nouă luni.
Consultul de joi(29 martie) probabil ca a cam speriat-o pe micuţă fiindcă au fost rostite de câteva ori cuvinte dure precum cezariană, risc, intervenţii(nu de către medicul ce urma să asiste la naştere), iar ea, convinsă cu drag de părinţi să li se alăture, s-a hotărât, vineri dimineaţă, să-şi anunţe venirea. O hotărâre cam... lichidă care ne-a pus pe aranjat bagajele. Pe la 8 dimineaţă. Părea cumva că plecăm într-o excursie, din care ne întorceam cu unul în plus. Şi planul era ca ea să se nască în apă, de unde ne îndreptam către un all-inclusive(spa, masaj, minge etc).Ceea ce a cam şi fost, fiindcă o atmosferă faină, cu emoţie plăcută cam ca atunci când fugi în concediu tot plutea în jurul nostru.(Încerc , pe măsură ce scriu, să redau evenimentele fără interminabilele trăiri personale, care ar lungi povestea până la majoratul Evei. Dar povestea e şi a mea, aşa că mă voi povesti sufleteşte un picuţ).


La Isis ne-am trezit repede instalaţi într-o cameră în felul celor de hotel – doar plecaserăm în concediu, iar atmosfera cu “hihihi-uri”era rar întreruptă (cam la câteva ore)de vreo monitorizare a bebeluşului. Aproape uitaserăm de ce ne aflam acolo, fiindcă déjà eram preocupaţi(mai mult ne-născătorii) de ce am putea mânca. Probabil emoţia ne-a împins- pe mine şi pe Nucu să devorăm tot ce era dulce- alegere pe care am regretat-o, fiindcă, imediat după naştere, Carmen şi-a dorit ceva dulce. Şi îi dădeam rar, câte o bucăţică, ca să pară mai mult, asta fiindcă nu rămăsese mai nimic. :">

Contracţiile erau dese, dar Carmen, îmbracată într-o cămăşuţă albastră – culoarea ei preferată (fireşte că speculam orice)- părea să se descurce grozav, cu o respiraţie conturată, cu toate că nu urmase vreun curs Lamaze. Ne zâmbea tot timpul aproape, chiar şi atunci când glumele noastre deveniseră cretine de-a dreptul. Iartă-ne, Carmen, dar nu ştiam cum altfel să reacţionăm! Masajele uşoare pe picioare păreau liniştitoare pentru ea şi déjà simţeam că rolul meu se complică. Ne amuzam totuşi de câte o monitorizare însoţită şi de foaia constatatoare şi interpretam, fără pretenţii ştinţifice, ci numai în registru imaginativ, contracţiile drept munţi şi alte forme geografice ori alte bazaconii.
La una dintre vizitele doctorului de gardă am auzit o frântură ceva cum că “ pe la 12 noaptea presimt eu naşterea”, veste aflată pe la ora 2 după amiază. Nu ştiu de ce ne imaginaserăm noi că totul se va petrece mult mai rapid, însă vestea ne-a tăiat puţin din entuziasm, iar contracţiile deveniseră ceva mai dureroase. Mă gândesc cumva că poate informaţia asta nu ne-a ajutat deloc, ci a rupt puţin armonia instalată. Aşa cum Carmen spunea că ştie că dacă s-ar concentra asupra durerii ar simţi-o mult mai intensă. Nu am perceput ca pe o agresiune nimic din ce se petrecea în jurul ei, căci oamenii păreau relaxaţi, pozitivi şi mereu explicau, zâmbind, orice gest. Am simţit un respect profund pentru om, pentru mamă, iar întrebările noastre erau însoţite permanent de explicaţii. Totuşi, ceva se întâmplase, iar asta a făcut ca o perioadă de timp să fim uşor încordaţi cu toţii.


Orele 17-18 aduseseră o altă atmosferă – una de linişte, intimă, rar punctată de vorbe, dar presărată cu atingeri, masaje, plimbări scurte. Amintiri, gânduri nerostite. Încercări de conectare cu lumea – ale mele, pe Facebook unde am surpriza, bucuria s-o descopăr pe una dintre femeile incredibile de la Isis- Liliana Tudose- care a rămas cu noi conectată până aproape de momentul de întâlnire. Prezenţa ei ne-a liniştit şi mai mult, vorbele ei deveniseră ecou în cameră. Ne-a sugerat mingea pentru un travaliu mai liniştit. Ceea ce s-a şi întâmplat, odată cu plecarea spre sala de naştere(ora 20 aproximativ), unde, pentru început, eu am lipsit. Tăticul a fost cel care a rămas vreme de aproximativ două ore alături de ea, timp în care eu mă uitam, ca o recapitulare, la filmuleţe cu rolul unei doula spre sfîrşitul unei naşteri sau ceream informaţii Lilianei despre diverse.

Stabiliserăm ca eu să fiu cea care intra în salonul unde avea loc întâlnirea cu micuţa, aşa că pe la ora 10 eu am fost cea care mergea spre sala unde Carmen se afla déjà. Şi acum, când scriu, tremur de emoţie, pentru că a fost una dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea, cu siguranţă cel mai frumos, mai cald, mai intim alături de sora mea. Sala era luminată foarte foarte discret, o linişte incredibil de …liniştitoare, şi numai câteva elemente îţi aminteau că te-ai afla într-un spital: o masă ginecologică, ceva medicamente, un aparat de monitorizare.
Aici a avut loc o întâlnire specială cu sora mea, dincolo de cuvinte, dincolo de timp. Era o regăsire a noastră pe care nu o pot explica. Ne îmbrăţişam odată cu fiece contracţie, ea - aflată pe minge, eu- în faţa ei, masându-i uşor spatele. Simţeam că timpul e undeva suspendat, că ne aflam acolo pentru a ne regăsi una pe cealaltă. Mă chema de fiecare dată când mă îndepartam(era un geam comun cu camera unde stateau bebeluşii- trei la număr, din care unul în incubator- iar eu nu mă puteam abţine să nu le vorbesc, să nu mă întreb care ar fi povestea lor. Asta accentua cumva emoţia oricum aşa prezentă) şi mă făcea să mă simt utilă. Probabil că vorbele mele sună oarecum patetic, dar aşa numai pot povesti ce simţeam. Nimic nu a tulburat starea asta până spre ora 12, când contracţiile nu numai că nu se intensificau, ci dispăruseră cu desavârşire, asta ca să revenim la scopul venirii noastre- vacanţa:D. Carmen era într-o poziţie demnă de spa(cu jacuzzi alături), relaxată aproape total:D.

Aici lucrurile au devenit efervescente, fiindcă i se propusese déjà, cu aproximativ 45 de minute înainte, oxitocina, pe care a refuzat-o iniţial, în speranţa unui travaliu absolut firesc. Dilataţia era bună, ceea ce părea încurajator. Când şi dr. Zaher*(despre care voi scrie un paragraf special), cel care urma să fie acolo pentru întâlnirea finală, a părut uşor preocupat de lipsa contracţiilor vreme aşa lungă, ne-am decis că asta ar fi calea cea mai sigură spre naşterea atât de aproape, atât de aşteptată. Lucrurile din clipa asta s-au precipitat un picuţ, fiindcă oxitocina administrată a declanşat imediat contracţiile, iar scurtul şi paradoxal interminabilul (şi poate şi cel mai greu moment al naşterii - căci a fost singurul moment cînd am auzit-o pe Carmen spunînd că nu mai poate) control final a adus o atmosferă de stup. Organizată, cu zumzăieli, dar nu deranjantă. Asta fiindcă se pregătea apa din cădiţă, se invita la imersiune şi, totodată, se explica destul de calm scenariul final. Carmen devenise un copil obedient, atent la ceea ce are de făcut, ca atunci când se aşeza la pian să interpreteze, foarte serioasă, o piesă. Eu însă eram agitată, fiindcă auzisem că bebeluşa a stat cam multicel “pe uscat” şi fiindcă simţeam momentul apropiindu-se. Deja un transfer straniu de stări mă făcuse să-mi proiectez în imaginea de lângă mine naşterea pe care eu aş fi trăit-o. Îmi amintesc cum îi şopteam că în curând o va ţine în braţe, că o vom auzi, în timp ce îi strângeam mâna încordată. Contracţiile le trăia intens, dar cu seriozitate(e ceea ce simţeam eu, ce vedeam eu, dar nu neg că poate nu era tocmai aşa. De aceea spun că numai şi numai din perspectiva mea e această confesiune). Câteva contracţii puternice, dar nu mai mult de 5-6 au făcut-o pe mică să apară brusc şi să ajungă rapid în braţele mamei ei. Planul iniţial fusese ca tăierea cordonului să urmeze momentului încetării pulsării lui, dar o decizie mai puţin calculată făcea ca Eva să fie desprinsă mai repede, mai brutal de la pieptul mamei. Asta fiindcă nu respira încă, culoarea nu era printre preferatele unui medic;D. Aşa că visul dulce s-a spulberat repede, iar momentele care au urmat au fost uşor agitate, tensionate, dureroase pentru Carmen. Era deja pe masa pentru ceea ce trebuia uşor aranjat după expulzie(iniţial se crezuse că nu ar fi cazul de vreo cusătură), fără să ştie/ştim prea multe despre starea Evei, pe care, foarte curând am auzit-o plângând. O vedeam deja curăţată, îi număram degeţelele şi o asiguram pe Carmen că totul e în regulă. Şi că o văd incredibil de frumoasă. Cred că a fost momentul în care nu am mai reuşit să-mi stăpânesc lacrimile, căci ce trăiam părea desprins din cărţi, prilej pentru medic să mă ironizeze delicat, glumind jucăuş. Cred că atunci i-am telefonat şi tăticului Evei care se afla un etaj mai jos, aşteptând emoţionat. Şi cred că am fost incoerentă, căci eram plină, plină. Şi simţeam că aş putea să strig tare tare. Sigur că emoţiile naşterii copiilor mei au fost unice, însă acum eram acolo, total prezentă şi capabilă să mă manifest oricum simţeam. Era o stare cathartică pe care o tot retrăiesc de 18 zile încoace(căci da, abia acum am reuşit să leg toate stările, gândurile, trăirile).
Atmosfera de stup s-a reinstaurat, de data asta lucrătoarele curăţând totul, iar noi îndreptându-ne către cameră, cu promisiunea că mica va ajunge foarte curând acolo. „Curândul” era oricum prea mult pentru noi, aşa că cele 20 de minute până la revederea ei au părut interminabile(evident, tăticul era undeva în pragul unei crize că nu-şi văzuse atât de aşteptata pruncuţă). Momentul sudării acestei familii m-a făcut să mă simt foarte „în plus”, dar era greu să mă desprind, invocînd totodată ajutorul pe care aş putea să-l ofer în privinţa alăptării. Colostrul deja o sedusese pe micuţă care nu se mai dezlipea(fireşte!) de la sân. Părea foarte familiarizată cu această ipostază, iar imaginea era undeva în sfera publicitară. Era momentul de descoperire a fiinţei mici, cu pielicica ei perfectă, de catifea, cu picioruţele fine, dar puternice totodată, cu mânuţele cu o manichiură impecabilă.
O plecare scurtă, la baie, a minunatei mămici a declanşat un plâns dureros al micuţei aflate deja în braţele mele, moment de blocaj pe care nu am ştiut să-l gestionez altfel decât oferindu-i sânul meu care, fireşte, nu era exact ce i-ar fi trebuit, dar este tot ce am putut avea ca reacţie. Ea a supt profund, lung, ca un copil care face asta de ceva timp(eu, ajunsă acasă, am fugit către Filip care dormea şi l-am sufocat aproape cu sânul celălalt care se simţise... neglijat). Am profitat de somnicul instaurat şi am plecat aproape ameţită de bucurie, de emoţii, de prea plinul zilei, către casă, către pruncii mei neglijaţi de mama lor.
Aşa a arătat, prin ochii mei(şi voi cere şi acordul mamei pentru a publica) această unică poveste fermecătoare a unei naşteri. În mijlocul căreia am avut fericirea absolută să mă aflu.

Băieţilozaurii sunt fermacaţi de ea, foarte impresionaţi de apariţia ei (Filip, în special, despre care aş vrea să povestesc, căci el a fost cu adevărat marcat de prezenţa ei în casa noastră).


*Rândurile de mai jos sunt dedicate acestui medic absolut incredibil din punctul meu de vedere şi perspectiva asta e văzută din mai multe unghiuri. La prima întâlnire a mea cu el (când tocmai supraveghea o naştere naturală după trei operaţii de cezariană:D) i-am mărturisit că, dacă aş mai avea un copilaş, nu aş ezita să vin acolo, în speranţa unei naşteri naturale, intenţie pe care şi-a reamintit-o, trei săptămâni mai târziu, imediat ce se îndrepta spre uşă, după naşterea Evei. Oare nu văzuse în intervalul ăsta zeci de femei, fiecare cu particularul ei, cu povestea ei? Şi asta nu e singurul argument pentru o atenţie fantastică acordată, căci a reţinut că motivul pentru care nu participasem la petrecerea Isis: fusese ziua lui Vladimir.
Dacă medicul de gardă, cea care propusese iniţial oxitocina, făcuse asta să sune un pic alarmist, crease o uşoară tensiune, Dr. Zaher, explicînd acelaşi lucru, a făcut ca totul să nu pară grăbit, urgent. Am tot spus asta, dar impresia a fost că avea exact cuvintele potrivite oricărei situaţii. Şi a glumit continuu, a fost prezent, a fost “acolo”, a fost cald .
Şi tare îi mulţumesc pentru asta.