Planetariul, plictiseala, puştiul şi părintele

     Duminica trecută, eu şi Vladimir la Planetariu. El- foarte nerăbdător, eu- curioasă tare. Fiindcă nu-mi aminteam mai nimic de cealaltă vizită a mea acolo. O tanti ne-a făcut nişte precizări, ceva reguli, distracţia a început. Adică aşa credeam eu. Numai că aceeaşi voce care ne ruga să închidem telefoanele şi să ne supraveghem copiii(terorişti în general, după cum suna atenţionarea) îşi menţinea platitudinea şi când începuse “povestea” despre stele. Nicio modulaţie în glas, nicio urmă de enervare evidentă când a început să sune un telefon, nimic. Totul monoton. Şi stelele ei, şi tot. Singurul lucru ce salva momentul era chiar priveliştea oferită ochilor. Simularea adică. Informaţiile curgeau(totul dura 20 de minute) de-a valma, fără să apuci să pricepi ceva, dar fondul sonor era bine ales, că te situai cumva într-o atmosferă stranie, de ceva absurd. Am înţeles că era spectacolul cu numărul 1893469 din viaţa femeii ăsteia(se pare că lucra acolo din 1988), dar nu oare asta îşi dorise? Nu cu asta se ocupa? Nici mulţumirile, urările finale nu ne-au mutat în alt registru, fiindcă se situau în acelaşi ritm robotizat.
Vladimir era uşor efervescent, eu plictisită total. (Şi mi-am amintit de entuzismul unui speolog care trăia pentru a povesti despre minunăţiile cu care se obişnuise de prin anii 70. Hehehe)

În spatele meu, însă, la ieşire, aud conversaţia următoare pe care o redau exact aşa cum a fost ea(între ce s-a dovedit mai târziu că erau o mamă şi fiul de vreo 9-10 ani):

"- Ţi-a plăcut?
- Nu am înţeles nimic!
- Mincinosule!"

La replica asta am simţit nevoia să mă întorc spre puşti, căruia i-am şoptit(mă rog, nu chiar şoptit), că nici eu nu am înţeles nimic din cele auzite pentru prima dată, iar pe celelalte(adicătelea informaţiile) le ştiam din alte surse, de demult. Cred că este inutil să descriu zâmbetul larg pe care l-am tradus imediat, cu sufletul. A simţit, cred, şi el, că sunt acolo, cu el. Cred că mama lui a auzit/înţeles ceva fiindcă a scos un sunet greu de reprodus, ceva între “ce glumeaţă e doamna asta, dar şi puţin sărită de pe fix că a comunicat în felul ăla cu fiu-meu”

Altfel spus, sinceritatea se taxează uşor, printr-o etichetare - jignire ce are, fireşte, rolul de a întări încrederea copilului în el. Şi ce se va mai mira mămica asta când fiul ei nu îi va mai răspunde sincer, ci îi va oferi poate ce va dori să audă, pentru măgulirea sufletului ei(a nervilor?!). Dintre scenariile posibile care ar justifica(?!) un astfel de răspuns le-am cuprins pe următoarele, că toooot dau de teorii de tipul ăsta în diferite contexte din viaţa-mi.

Păi cum aşa, să dai atâţia bani(un bilet este 50 de lei în care sunt incluse Delfinariul, Păsările exotice, Microrezervaţia) ca să auzi că puştiul n-a priceput nimic? 

Sau să te gândeşti că, doamne-fereşte, nu e capabil să priceapă nimic, din aşa părinţi cultivaţi(care, uite, îl duc să se cultive şi el niţel):D, mai ales că nu sunt singuri în grup, iar tanti vecina ar putea comenta ceva(de rău, fireşte, despre plod:D).

  Mai există şi varianta(forţată, de dragul optimiştilor de pretutindeni) ca asta să fi fost o mică glumiţă a celor doi, un cod foaaaarte secret, un fel personal de a se tachina. Nu mai insist că mă năpădeşte iar pesimismul şi şterg partea asta. Ideea preconcepută că vizita asta va însemna şi vreun mod concret de a învăţa este oarecum de înţeles. Exact ca aia cu doctorul care le ştie pe toate şi nu are cum să greşească.
Dar să crezi că fiul tău e mincinos(sau nu crezi, dar vrei să-i zici ceva dur, ceva să îi atragă atenţia), mai ales într-un context ca ăsta, mi se pare tare aiurea. Nicio încredere în el, nici măcăr posibilitatea de a-l lasa sa-si explice replica. Mă gândesc cum de atâtea ori nu vrem să ascultăm varianta sinceră a copiilor noştri care e poate deranjantă, dureroasă, tristă, generatoare de furie, dar avem pretenţia mai târziu, după ce le-am „explicat” noi, i-am dăscălit zdravăn, să vină deschişi să se plângă, să împartă cu noi durerea, suferinţa sau bucuriile. Nu vor mai veni,din păcate, fiindcă vor înţelege că „varianta” lor nu e acceptată decât dacă sună bine în termenii părinţilor. Şi aşa ajung să se destăinuie unor străini sau nu, dar nu nouă.

Mereu(des) mă atenţionez în legătură cu modul în care le transmit copiilor mei că nu sunt încântată că au făcut, zis, nu ştiu ce, că aş putea fi şi supărată foc, dar că înţeleg că se poate întâmpla, că sunt acolo să rezolvăm împreună dacă e cazul, că îi iubesc şi vreau să îi ajut. Că nu sar de bucurie, dar că voi fi lângă ei.
Nu aş vrea să mă mintă(e cercul ăla vicios) fiindcă la ultima discuţie de genul ăsta –am acuzat, am urlat, am reproşat continuu, i-am jignit, umilit exact atunci cînd ei aveau nevoie de mine sau poate doar de nişte urechi cunoscute să îi asculte.

E foarte probabil să fi împins puţin întâmplarea spre discuţia asta, dar voiam, cred, ca eu însămi să mă eliberez cumva de nişte frustrări.

Indiferent de ce i-a trecut prin minte când a avut replica, mă gândesc că va aştepta această mămică să aibă o relaţie deschisă cu fiul ei, bazată pe sinceritate, că doar cine naiba vrea să se afle într-o relaţie altfel decât transparentă?:D Toţi vrem “să comunicăm”. Toţi vorbim despre această problemă, dar fiecare pare să o înţeleagă în termeni foarte personali şi fără un cod comun.