Clătitele răsucite şi "playful parenting"

Lectura cărţii Playful parenting(a cărei traducere în română- Reţete de jocuri. De ce şi cum să te joci cu copilul tău -  îmi pare că limitează cumva interesul pentru carte, asta fiindcă eu nu o găsesc o carte despre joc aşa cum e perceput de majoritatea oamenilor şi cum pare la prima vedere/citire, ci e şi despre cum să fii un părinte mai relaxat, cum să găseşti alternative „jucăuşe” la situaţiile tensionate, cum să te apropii de copilul tău prin joc, cum să-l înţelegi dincolo de cuvinte, cum să vindeci suferinţe, traume jucându-te cu el etc) m-a determinat să vă povestesc(fiind un mare succes la noi) jocul cu clătitele răsucite care, la un moment dat, coteşte spre jocul cu balaurul cu şapte, două, trei capete, după chef şi personajele implicate.
      Faptul că băieţilozaurii(şi eu, fireşte:D)se distrează până nu mai pot (cu variantele fac pe ei, leşină de râs) m-a făcut să mă gândesc la milioane de paturi(e necesară o suprafaţă plană confortabilă - la noi e un 1,60x2,00 şi „ies” cam trei clătite) în care râd în hohote părinţi şi copii deopotrivă, până la epuizare. Pentru câteva secunde m-am gândit la o lume fericită prin joacă.
     Nu mi-am propus nicio secundă să teoretizez jocul, nici să vorbesc despre beneficiile acestuia(o fac alţii foarte bine, cu domnul menţionat mai sus în lista de top), dar este imposibil să nu remarc starea bună pe care o avem cu toţii după momentele astea, adesea cu oboseala perfectă pentru a încheia ziua, nu pot ignora râsul atât de eliberator(s-a întâmplat să alegem jocul în locul momentelor tensionate şi descărcarea era evidentă). De asemenea, e un bun prilej de a fi atât de aproape de ei, de „în contact” cu ei, de a-i urmări cum inventează spontan în dorinţa de a fi conectaţi total la ceea ce se întâmplă. Ceea ce mă uimeşte este grija cu care se implică, fără să rănească fizic, când, în timpul unui joc obişnuit, se întâmplă des să nu fie atât de grijulii:D

     Clătitele (pentru care primesc invitaţii de la ei în orice moment) sunt rostogolirile cu noi îmbrăţişaţi de-a lungul, latul patului, când unul e deasupra celuilalt, succesiv. Evident, greutatea mea se descarcă în pat folosind coatele. Şi acum mă rostogolesc cu amândoi, simultan.Poate la început necesită ceva mai multă atenţie, dar exerciţiul va reduce clar posibilele accidente. Din „clătite” însă virăm în joaca de-a balaurii, unde ne luptăm fireşte „pe viaţă şi pe moarte”, încât identităţile devin incerte. Nu mai ştie nimeni cine e eroul/eroii, cine ar mai fi atât de celebrul balaur şi nici pe unde s-ar mai afla numeroasele lui capete. Dacă mă las învinsă învăluită în caraghioslâcuri, momentele sunt totale. Şi vii, cum îmi plac mie. Şi simt cum tensiunile se duc, pentru toţi.
    Dacă nu v-am convins să încercaţi o clătită-două(apropo, merge jucat şi cu partenerul/partenera şi sigur mai departe se descurcă fiecare - mă gândesc că balaurii nu mai au reputaţie grozavă printre iubiţi, soţi:D) vă invit să citiţi cartea (eu o iau uşor-uşor, ca atunci când vreau să amân finalul unui moment perfect). Cu drag.