Vladimir născoceşte poveşti pentru mine

În seara asta, înaintea lecturii de culcare, sunt avertizată că mă aşteaptă o surpriză, dar pe care n-o voi afla decât după citit. Deşi am încercat să aflu despre ce e vorba, Vladimir s-a dovedit intransigent. Am citit mai repede ca de obicei, ca să aflu mai repede surpriza. „Păi, am născocit o poveste pentru tine”. M-a uimit verbul a născoci, dar cred că ştiu cum de l-a folosit aşa potrivit în context. Povestea preferată a copilăriei mele, varianta audio, este Alice în ţara minunilor(e inutil să vă spun că ştiu replicile pe de rost, cântecelele, şi am fost fericită să aflu că mai sunt câţiva oameni foarte speciali pentru mine care cunosc povestea în varianta asta. Cîteodată, vorbim ca între iniţiaţi, cu replici din poveste). La un moment dat, Alice îi mărturiseşte unchiului ei că nu ştie dacă poveştile lui au fost adevărate sau „le-ai născocit dumneata, pentru toţi copiii ca mine”. Vladimir a ascultat povestea de câteva ori şi se pare că a văzut la grădiniţă şi un spectacol bazat pe înregistrarea aceea, pe care el a recunoscut-o.

Se pare că a trecut momentul când inventam pentru el, de dragul lui Mickey, povestioare care îl amuzau teribil şi care au devenit „clasice” în repertoriul intim. Chiar şi acum, uneori, le mai povestesc pe cele cu real succes : Mickey, Pluto şi supa* şi Mickey şi baloanele**.

Povestea lui nu era foarte coerentă, căci nu fusese schiţată, ci era spontan redată. Ceva cu o „echipă” de broaşte care rămăseseră fără mâncare, cu broaştele-părinţi care au plecat să aducă ceva hrană, cu un gard foarte înalt pe care cu greu l-au trecut. În fine, ideea era că la întoarcere broscuţa-mică mică dispăruse. Eu m-am arătat uşor uimită de această situaţie, iar Vladimir mi-a simţit imediat reacţia. A încercat să mă asigure că nu i se întâmplase nimic rău, ci „fusese luată de cineva”. M-am arătat îngrijorată puţin de data asta şi am simţit cum intram amândoi într-un joc. Unul de liniştire ( şi pentru el), de explicaţii, de asigurări. Căci, aflam treptat-treptat, că de fapt bunica fusese cea care o luase. Şi fiindcă simţea că ceva nu e în regulă, îmi tot explica faptul că micuţa nu avea telefon să îşi sune părinţii şi, chiar dacă ar fi avut, nu ştia să telefoneze. Ideea e că totul se termină cu bine, după ce am ajuns împreună la concluzia că bunica ar fi putut să îi sune pe părinţi să le spună că micuţa e cu ea.

Am tot discutat(de demult începută povestea) despre îngrijorarea noastră când s-a rătăcit odată în Carrefour, despre cum ar trebui să procedeze dacă s-ar mai întâmpla asta, despre nr. de telefon(cu probe:d), despre oamenii la care să apeleze.Dar şi despre oamenii care pot face rău, despre reacţii în astfel de cazuri. Şi le tot repetăm.

Aşa am realizat că povestea lui era o modalitate prin care el încerca să gestioneze nişte temeri, poate ceva experienţe care l-au afectat, dar pe care n-a reuşit să le depăşească la momentul respectiv. Mi s-a părut un fel de punere în scenă, prin joc, a unei situaţii terapeutice. Cred că astfel nu se mai simţea speriat de această perspectivă, căci se expunea singur la elementul care îl preocupa, dar într-un climat de siguranţă. Vedeam, totodată, că era o modalitate de a verifica dacă informaţia pe care o are e cea „corectă” , dar şi că era dornic să afle suplimentar cum trebuie procedat în asemenea situaţii.

Mi-a mărturisit că ştie că mă va găsi întotdeauna când va avea nevoie de mine, că ştie că e un copil foarte iubit, dar şi că părinţii lui au încredere în el. Uneori nu reuşesc să pun egal între copilul jucăuş, zăpăcit, plin de energie, capricios uneori, şi înţeleptul cu care stăteam în pat, având aşa discuţii.


* Mickey îl invită într-o zi pe Pluto la o supă pe care o pregătise cu atenţie, cu drag, special pentru prietenul său vechi. Se aşază la masă, timp în care Mickey îi mărturiseşte că e o supă pe care a pregătit-o pentru prima dată, şi e chiar emoţionat în legătură cu părerea lui Pluto. Reacţia prietenului său e imediată, undeva între râsete de neoprit şi o uşoară tuse. Mickey, nelămurit, aşteaptă o explicaţie care îi întârzie gustarea supei. Află, amuzat că ciorba e foarte...dulce, fiindcă, cel mai probabil, în loc de sare, Mickey a turnat...zahăr. Amândoi se amuză teribil de ispravă, iar Pluto propune o supă la ...restaurant


** Mickey, alături de toţi prietenii săi, într-o zi de vară superbă, decide o ieşire în parcul de distracţii(aici începea delirul glucidic- vată de zahăr, limonadă, acadele, îngheţată şi alte chestii, unele negustate vreodată de ai mei) totul într-o atmosferă de distracţie. Şi cu muuulte baloane colorate. Din mănunchiul lui Mickey se desprinde un balon(ne fixasem la galben, dar uneori varia), fapt care îl întristează teribil, în ciuda generozităţii prietenilor care îi ofereau, pe rând, din baloanele lor. Balonul însă pluteşte pe sus, în aer şi este descoperit de o pasăre care, întrebându-se al cui o fi balonul, coboară pe pământ în căutarea celui care l-a pierdut. Îl descoperă pe Mickey, îi redă balonul, moment în care acesta realizează că are deja destul de multe şi că ar putea, drept răsplată, să i-l ofere păsării, nou-intrată în grupul de prieteni.


Micile variaţiuni ale istorioarelor erau gustate de Vladimir şi nu au produs vreodată sincope în relatare.