Când toţi vor să te ajute. Cu forţa.

Vaaai, ce băiat mare şi plânge!, Ce ruşine să te tăvăleşti, o superi pe mămica, te murdăreşti, iar o superi pe mămica, vine nenea şi te ia la el(cu variantele de sex, etnie, etate – tanti, ţiganu’, moşu’) cu sau fără instrumentar – cu sacul, cu băţul, cu căruţa(pentru nostalgicii de la sat:D). Asta când nu se oferă direct să-l “articuleze”. O pălmuţă. Atât. La fund. Ca să-nţeleagă.

E “ruşine” să: plângi, să fii dezamăgit, să suferi, să nu saluţi, să nu răspunzi la întrebări insistente despre vârstă, sex, nume, să sugi după 1 an, să refuzi să mulţumeşti, să îţi mai doreşti să stai în braţele mamei/tatălui, să vrei să scapi dintr-o discuţie anostă, să nu împarţi necondiţionat, să îţi mai doreşti la joacă şi nu la Enel să plăteşti factura.

Aşa e, ruşine. Dacă ai 45 de ani. Şi gol în suflet. Şi-l întrebi pe pici cum îl cheamă şi nici n-aştepţi răspunsul(că oricum nu-ţi pasă) că pac un bravo! Şi mereu mă întreb dacă aşa drăguţ o fi numele copilului, o fi făcu ceva grozav pe ascuns(numele, desigur) de-l laudă atâta sau s-o mira(că e tare straniu) că puştiul îşi ştie numele. Sau vârsta.

Am pornit furioasă, m-am mai domolit, iar acum aproape că-mi pare rău pentru oamenii ăştia singuri şi flămânzi.