miercuri, 16 noiembrie 2011

Mamaaa, vreau la grădiniiiiţă!!!Dar eu vreau? - partea I

Jurnal de grădiniţă sau radiografii interpretate ale vieţii de grădiniţar

Am început să scriu despre subiectul ăsta de câteva ori bune, dar m-am hotarât să fiu foarte corectă şi să aştept ceva vreme să pot vorbi concret despre această nouă experienţă, nu doar aprioric. Voi vorbi în episoade:D, pe măsură ce trăim evenimentele. Acum vreau doar să pomenesc cele mai semnificative observaţii, întâmplări(nu în vreo ordine de vreun fel). Abia aştept să împărtăşesc cum cred eu că ar trebui să fie atmosfera de acolo- iar aici promit să fiu perfect conştientă de faptul că vorbim de o clasă cu vreo 24 de copilaşi, cu o singură educatoare. Dar cred că respectul faţă de copil – respect pe care toată lumea îl proclamă ca prioritate în teorie- poate şi trebuie să fie firescul relaţiei dintre orice adult şi copil.Cred că inevitabil scot pe farfurie şi frustrările mele. Şi temerile mele, şi prejudecăţile poate.
Vladimir visează să devină "grădiniţar", cum se autointitulează, de vreo 2 ani. (Eu nu ţineam morţiş, a ca un eufemism anunţat deja în titlul topicului).Nu cred că îi era foarte clar ce însemna asta, dar nici mie nu-mi e. Adică doar intuiesc si mizez mai puţin pe amintirile personale destul de… neutre - asta fiindcă bunica mea era îngrijitoare şi lucrurile erau oarecum sub control. Spun oarecum fiindcă tot am ceva poveste cu un scaun, un copil(eu), nişte mâini(ale mele pasive) şi o panglică. Legaţi-le unele de altele(elementele înşirate) şi iese povestea!Vi se pare crud, inuman, distrugător de stimă, umilitor? Exact aşa a şi fost! Iar dacă povestesc înseamnă că n-am uitat.

Deja a doua zi de grădiniţă am aflat chiar de la educatoare că Vladimir e “pârâcios”. Adică cum?, întreb eu ca prostul. Aaa, şi că vorbeşte muult. Şi îi explic doamnei că noi aşa procedăm – trăncănim muuult- că aşa ne exprimăm noi sentimentele, stările, trăirile, cotidianul, şi că nu e pâră/, ci mai degrabă “relatări de la faţa locului”. Adică - vă imaginaţi că nu mă caracterizează ubicuitatea şi, deci, Vladimir îmi mai furnizează informaţii nestemate despre poziţia fratelui său în momentul T1, T2 (sus în dulap, în cada cu apa rece, desigur, cu şurubleniţa îndreptată spre laptop etc. Aşa, ca să vă faceţi o idée cei care nu-l cunoaşteţi foarte bine). Ei bine, Vladimir a extrapolat şi s-a simţit cumva dator să anunţe şi unde nu era cazul. Pârâcios, da? Hmmm. Cred că nu am mai folosit cuvântul de printr-a cincea.
Mă tot gandesc la faptul că prin cabinetele de psihoterapie nu prea am auzit să fie mulţi afectaţi că nu ştiu/vor să salute ori ca au inhibiţii majore în a mulţumi(cum tot insistă să-i convingă – artificial- la grădiniţă), dar ştiu că incapacitatea de a-şi exprima emoţiile, de a comunica în general sunt printre subiectele cel mai ades regăsite. Măcar aşa am auzit eu şi am văzut în filme. Mă întreb dacă vreau oare să înveţe politeţea în manieră didactică, să o manifeste fals, să salute chiar şi când nu simte (poate) să facă asta?


Apelativele/atributele/catalogările de genul răule, pârâciosul, blegul au pătruns în universul familiei noastre discret; da, poate că eu am greşit idealizând mereu lumea asta, modificând poate chiar realitatea pentru a o prezenta într-o lumină blândă. Poate nu aşa ar trebui/ar fi trebuit să procedez, dar aşa am simţit să fac.
Frustrările sigur că se acumulează(el simte că ceva nu e cum ştia el că ar trebui să fie) şi se revarsă în varii chipuri în timpul petrecut acasă. Ore luungi de somn diurn (4-5 ore), manifestări de furie greu de gestionat, lipsă aproape totală de răbdare în relaţia cu Filip(care oricum necesita atenţie şi înainte. Şi Filip, şi relaţia).
Păi un soi de explicaţie l-am aflat chiar din partea educatoarei. Vladimir a cerut insistent un joc (ceva construcţie a unei maşini) despre care i s-a transmis că nu e pentru vârsta lui. Rectific. Adică e prea mic pentru jocul ăla. Dar a insistat. Şi Vladimir poate fi convingător. După ce a constatat singur că nu reuşeşte să combine piesele l-a înapoiat( satisfăcut). Dar în glasul doamnei nu am simţit conştientizarea unei mici “lecţii”de abordare a situaţiei, ci un fel de “Eu îl avertizasem!”. Şi i-am explicat că până acum a fost lăsat să experimenteze singur lucrurile, mai ales că nu vorbeam de vreo situaţie care i-ar fi pus în pericol viaţa, ar fi putut să-l rănească, să-l traumatizeze, ci doar să îi dovedească faptul că e competent în a face ceva sau că mai are de experimentat ceva până la a reuşi complet în actul său . Dar trebuia singur să fie convins de asta.
O fază foarte drăguţă ar fi cea în care am aflat, cu multă emoţie din glasul doamnei, că Vladimir a învăţat să numere pâna la 4. Eram aşa de amuzat-încurcată(râdeam în hohote de fapt în gândul meu, dar m-am aratat aproape recunoscătoare pentru veste) gândindu-mă că Vladimir poate discuta acasă despre numere pare, impare, sute, zeci, unităţi etc, dar a fost sedus de atât de bogatele în simboluri 1,2,3 şi 4. Pentru mine, acest lucru(şi prin altele ulterior) a fost o confirmare că nu are cum să ştie mai nimic despre acest copil. Iar unde pare că ar şti se poate înşela, fiindcă albastrul folosit într-o zi într-un desen poate fi numai preocupare de o zi, o experienţă fără încărcături psihologice sofisticate, cum s-a presupus. La fel şi ziua când a spus că nu are bunici(tanana- fiţi atenţi, cu psihologul de faţă:D). Explicaţia oferită mie de Vladimir a fost : “Mi s-a părut prea complicat să povestesc că locuiesc în alt oraş, ce e cu ei etc).

Mă întreb de fapt ce vreau eu să cultiv în copiii mei. Cum să "sune" enunţate valorile importante pentru mine.De fapt, acum e un fel de recapitulare pentru mine Cum să ştie să fie fermi fără a răni, să fie independenţi fără a invada spaţiile altcuiva. Cum să îşi exprime emoţiile fără a fi catalogat sau judecat, chiar dacă emoţiile sunt din cele negative. Să îi spun că e ok să simţi furie, dar că la capitolul manifestare ar trebui să existe nişte limite. Si aici avem o poveste. Una în care Vladimir a muşcat un copil la grădiniţă. Ultima dată când mai avusese o experienţă similară avea 2 ani. Vladimir nu e copilul obedient în orice circumstanţă, nici static nu, e copilul dinamic, expansiv, cel face “face”, dar care foarte bine devine un fin ascultător, un pasionat(intrat în transă) desenator, un minuţios cercetător. Şi totuşi a muşcat. Un conflict apărut din cauza unei jucării la care niciunul nu renunţa. Din păcate, în ultimul timp, pare hotărât să obţină lucrurile cu orice preţ şi soluţiile pe care acasă le găsea acolo nu mai funcţionează. Nicio variantă în spiritul “nimeni nu pierde, toată lumea câştigă” nu mai e mulţumitoare. Fiindcă acum e preocupat de a dovedi(ma rog, e mult spus) că e mai mare, mai puternic, mai de patru ani şi jumate, mai şaten, mai băiat etc. Chestii pe care nu le auzisem. Paharul nu e suficient de plin(nu e vreo figură de stil), Filip are farfuria mai roşie şi multe dintr-astea care au ajuns să îmi subţieze energia.
Simt că e afectat de această nouă etapă, dar pe care şi-o doreşte ardent. Căci Vladimir e totuşi fermecat de spaţiul asta, de atmosfera de acolo.
Şi adesea nu reuşesc să gestionez deloc bine noile ipostaze şi am aşa, uşor - uşor, un gust amărui de eşec şi de nu-mai-ştiu-cum-să-procedez.

4 comentarii:

  1. Intotdeauna ai fost o confirmare pentru mine. iti multumesc! Gandurile tale atat de clar exprimate nu fac decat sa ma linisteasca. Inseamna ca sunt in ordine si nu am o problema de perceptie a realitatii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am schimbat si noi 3 gradinite, pana cand intr-un final am realizat ca tot ceea ce invata la gradinita este sub nivelul a ceea ce invata acasa, si in plus, i se dezvolta unele obiceiuri si deprinderi care .. sa zic asa ... frumos .... nu imi plac. A trebuit sa fac "curatenie" de tot felul de "bune invataturi" cum ar fi: trantit cu fundul pe jos, batut din picior, urlat ca din gura de sarpe, smuls jucarii din mana altor copii, lupta pentru detinerea cat mai multor jucarii, ierarhizarea drepturilor pe varsta ("numai eu am dreptate ca sunt mai mare, iar tu esti mai mic"), garantarea egalitatii drepturilor ("nu cumva sa ai tu mai multe jucarii, sau bluza cu Barbie si eu sa nu am"). Cand mergea la gradinita, zilnic aveam probleme de incasat bataie de la alti copii, de asistat la scene de violente. Ceea ce a pus capac a fost portia zilnica de afisare a activitatilor, lectiilor ce le tineau la gradi. Sa te lauzi ca ai invatat culoarea galbena un copil de 4 ani, este de-a dreptul JENANT. De fiecare data cand mi se prezenta activitatea zilnica trebuia sa fac exercitii serioase de a ramane calma. Tot ce invatau copiii acolo erau lucruri la nivel de 2 ani, deprinderi proaste si scene de violenta :(

    Mi-ar fi placut sa gasesc o gradinita Montessori, dar care sa fie cu adevarat una Montessorri si un un mix de "Doamne ajuta"

    Momentan si noi ne bucuram de o frumoasa viata ne-gradinita. Avem libertatea de a participa oricand la cursuri si activitati alese dupa preferinta (Dansuri, gimnastica, ceramica, pictura, chitara) unde socializeaza cu copii de toate varstele, care au aceeasi preocupari ca si ea si vorbesc aceeasi limba. Am scapat de orice deprinderi de batut din picior, urlat si alte alea, are un comportament admirat de toate bunicile din parc, am totala incredere in ea, si ea este responsabila si ascultatoare. Ei nu ii mai spun copiii in parc "eu sunt intr-o clasa mai mare si stiu mai multe" sau ... "tu nu stii, ca esti la gradi, eu stiu ca sunt la scoala" pentru ca le-a dovedit de multe ori ca are cunostinte avansate, stie sa citeasca si sa scrie la fel ca ei, ca cei ce merg la scoala, cu toate ca de varsta de gradi.

    Cunoscutii nostrii nu sunt de acord cu negradinitul, si la vederea dovezilor ca fetita este bine, se dezvolta normal si frumos, argumenteaza cu replica " asa ii este felul", "ai avut noroc de o fetita cuminte", sau "este talentata", sau "este desteapta", dar nimeni nu poate concepe ca poate totusi, aceste calitati sunt datorate simplului fapt ca nu merge la gradinita si ca am stat eu cu ea acasa ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. Deea, bine ai venit aici şi mulţumesc tare că împărtăşeşti toate astea!
    Îmi sună destul de cunoscut ceea ce povesteşti tu. Şi mă doare şi mai tare, fiindcă aş vrea să aflu şi despre locuri unde NU se întâmplă toate astea.

    Dar există la voi grădiniţă Montessori? În ce oraş?

    Şi eu se pare că am avut "noroc" de copii independenţi, căci ne era prevăzut un viitor cumplit: vor suge până la adânci bătrâneţe, vor dormi cu noi până se vor însura, vor cere în braţe şi la majoratul lor, ne vor subjuga cu libertatea pe care le-am acordat-o şi muulte încă.
    Şi toate astea nu fiindcă le-am stat aproape tot timpul când au avut mare nevoie de asta, ci fiindcă, pur şi simplu, "am fost norocoşi". Ceea ce e perfect adevărat.
    De aceea, vă doresc să vă bucuraţi cât mai mult şi mai intens de tot ce trăiţi acum!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cristina pana la urma la ce gradi ai copiii? Imi recomanzi ceva "anormal" in constanta asta? Daca nu gasesc o varianta frumoasa, probabil va sta acasa si vom descoperi impreuna lumea!

    RăspundețiȘtergere