Mamaaa, vreau la grădiniiiiţă!!!Dar eu vreau? - partea I

Jurnal de grădiniţă sau radiografii interpretate ale vieţii de grădiniţar

Am început să scriu despre subiectul ăsta de câteva ori bune, dar m-am hotarât să fiu foarte corectă şi să aştept ceva vreme să pot vorbi concret despre această nouă experienţă, nu doar aprioric. Voi vorbi în episoade:D, pe măsură ce trăim evenimentele. Acum vreau doar să pomenesc cele mai semnificative observaţii, întâmplări(nu în vreo ordine de vreun fel). Abia aştept să împărtăşesc cum cred eu că ar trebui să fie atmosfera de acolo- iar aici promit să fiu perfect conştientă de faptul că vorbim de o clasă cu vreo 24 de copilaşi, cu o singură educatoare. Dar cred că respectul faţă de copil – respect pe care toată lumea îl proclamă ca prioritate în teorie- poate şi trebuie să fie firescul relaţiei dintre orice adult şi copil.Cred că inevitabil scot pe farfurie şi frustrările mele. Şi temerile mele, şi prejudecăţile poate.
Vladimir visează să devină "grădiniţar", cum se autointitulează, de vreo 2 ani. (Eu nu ţineam morţiş, a ca un eufemism anunţat deja în titlul topicului).Nu cred că îi era foarte clar ce însemna asta, dar nici mie nu-mi e. Adică doar intuiesc si mizez mai puţin pe amintirile personale destul de… neutre - asta fiindcă bunica mea era îngrijitoare şi lucrurile erau oarecum sub control. Spun oarecum fiindcă tot am ceva poveste cu un scaun, un copil(eu), nişte mâini(ale mele pasive) şi o panglică. Legaţi-le unele de altele(elementele înşirate) şi iese povestea!Vi se pare crud, inuman, distrugător de stimă, umilitor? Exact aşa a şi fost! Iar dacă povestesc înseamnă că n-am uitat.

Deja a doua zi de grădiniţă am aflat chiar de la educatoare că Vladimir e “pârâcios”. Adică cum?, întreb eu ca prostul. Aaa, şi că vorbeşte muult. Şi îi explic doamnei că noi aşa procedăm – trăncănim muuult- că aşa ne exprimăm noi sentimentele, stările, trăirile, cotidianul, şi că nu e pâră/, ci mai degrabă “relatări de la faţa locului”. Adică - vă imaginaţi că nu mă caracterizează ubicuitatea şi, deci, Vladimir îmi mai furnizează informaţii nestemate despre poziţia fratelui său în momentul T1, T2 (sus în dulap, în cada cu apa rece, desigur, cu şurubleniţa îndreptată spre laptop etc. Aşa, ca să vă faceţi o idée cei care nu-l cunoaşteţi foarte bine). Ei bine, Vladimir a extrapolat şi s-a simţit cumva dator să anunţe şi unde nu era cazul. Pârâcios, da? Hmmm. Cred că nu am mai folosit cuvântul de printr-a cincea.
Mă tot gandesc la faptul că prin cabinetele de psihoterapie nu prea am auzit să fie mulţi afectaţi că nu ştiu/vor să salute ori ca au inhibiţii majore în a mulţumi(cum tot insistă să-i convingă – artificial- la grădiniţă), dar ştiu că incapacitatea de a-şi exprima emoţiile, de a comunica în general sunt printre subiectele cel mai ades regăsite. Măcar aşa am auzit eu şi am văzut în filme. Mă întreb dacă vreau oare să înveţe politeţea în manieră didactică, să o manifeste fals, să salute chiar şi când nu simte (poate) să facă asta?


Apelativele/atributele/catalogările de genul răule, pârâciosul, blegul au pătruns în universul familiei noastre discret; da, poate că eu am greşit idealizând mereu lumea asta, modificând poate chiar realitatea pentru a o prezenta într-o lumină blândă. Poate nu aşa ar trebui/ar fi trebuit să procedez, dar aşa am simţit să fac.
Frustrările sigur că se acumulează(el simte că ceva nu e cum ştia el că ar trebui să fie) şi se revarsă în varii chipuri în timpul petrecut acasă. Ore luungi de somn diurn (4-5 ore), manifestări de furie greu de gestionat, lipsă aproape totală de răbdare în relaţia cu Filip(care oricum necesita atenţie şi înainte. Şi Filip, şi relaţia).
Păi un soi de explicaţie l-am aflat chiar din partea educatoarei. Vladimir a cerut insistent un joc (ceva construcţie a unei maşini) despre care i s-a transmis că nu e pentru vârsta lui. Rectific. Adică e prea mic pentru jocul ăla. Dar a insistat. Şi Vladimir poate fi convingător. După ce a constatat singur că nu reuşeşte să combine piesele l-a înapoiat( satisfăcut). Dar în glasul doamnei nu am simţit conştientizarea unei mici “lecţii”de abordare a situaţiei, ci un fel de “Eu îl avertizasem!”. Şi i-am explicat că până acum a fost lăsat să experimenteze singur lucrurile, mai ales că nu vorbeam de vreo situaţie care i-ar fi pus în pericol viaţa, ar fi putut să-l rănească, să-l traumatizeze, ci doar să îi dovedească faptul că e competent în a face ceva sau că mai are de experimentat ceva până la a reuşi complet în actul său . Dar trebuia singur să fie convins de asta.
O fază foarte drăguţă ar fi cea în care am aflat, cu multă emoţie din glasul doamnei, că Vladimir a învăţat să numere pâna la 4. Eram aşa de amuzat-încurcată(râdeam în hohote de fapt în gândul meu, dar m-am aratat aproape recunoscătoare pentru veste) gândindu-mă că Vladimir poate discuta acasă despre numere pare, impare, sute, zeci, unităţi etc, dar a fost sedus de atât de bogatele în simboluri 1,2,3 şi 4. Pentru mine, acest lucru(şi prin altele ulterior) a fost o confirmare că nu are cum să ştie mai nimic despre acest copil. Iar unde pare că ar şti se poate înşela, fiindcă albastrul folosit într-o zi într-un desen poate fi numai preocupare de o zi, o experienţă fără încărcături psihologice sofisticate, cum s-a presupus. La fel şi ziua când a spus că nu are bunici(tanana- fiţi atenţi, cu psihologul de faţă:D). Explicaţia oferită mie de Vladimir a fost : “Mi s-a părut prea complicat să povestesc că locuiesc în alt oraş, ce e cu ei etc).

Mă întreb de fapt ce vreau eu să cultiv în copiii mei. Cum să "sune" enunţate valorile importante pentru mine.De fapt, acum e un fel de recapitulare pentru mine Cum să ştie să fie fermi fără a răni, să fie independenţi fără a invada spaţiile altcuiva. Cum să îşi exprime emoţiile fără a fi catalogat sau judecat, chiar dacă emoţiile sunt din cele negative. Să îi spun că e ok să simţi furie, dar că la capitolul manifestare ar trebui să existe nişte limite. Si aici avem o poveste. Una în care Vladimir a muşcat un copil la grădiniţă. Ultima dată când mai avusese o experienţă similară avea 2 ani. Vladimir nu e copilul obedient în orice circumstanţă, nici static nu, e copilul dinamic, expansiv, cel face “face”, dar care foarte bine devine un fin ascultător, un pasionat(intrat în transă) desenator, un minuţios cercetător. Şi totuşi a muşcat. Un conflict apărut din cauza unei jucării la care niciunul nu renunţa. Din păcate, în ultimul timp, pare hotărât să obţină lucrurile cu orice preţ şi soluţiile pe care acasă le găsea acolo nu mai funcţionează. Nicio variantă în spiritul “nimeni nu pierde, toată lumea câştigă” nu mai e mulţumitoare. Fiindcă acum e preocupat de a dovedi(ma rog, e mult spus) că e mai mare, mai puternic, mai de patru ani şi jumate, mai şaten, mai băiat etc. Chestii pe care nu le auzisem. Paharul nu e suficient de plin(nu e vreo figură de stil), Filip are farfuria mai roşie şi multe dintr-astea care au ajuns să îmi subţieze energia.
Simt că e afectat de această nouă etapă, dar pe care şi-o doreşte ardent. Căci Vladimir e totuşi fermecat de spaţiul asta, de atmosfera de acolo.
Şi adesea nu reuşesc să gestionez deloc bine noile ipostaze şi am aşa, uşor - uşor, un gust amărui de eşec şi de nu-mai-ştiu-cum-să-procedez.