Măsuţa lui Alice

     
      De puţină vreme am pornit să fac ceea ce visam de când eram copil şi adunam tot felul de panglicuţe, mărgele, bucăţi de hârtie colorată şi le lipeam. Azi îi spun atelier.

Poveştile vin mai jos şi se vor tot naşte.
Prin minte umblă deja ca un vânticel gândul unui atelier de lectură. Dar nu unul "citim -şi -plecăm -acasă". Ceva frumos, viu. Păi cum altfel, dacă e cu copii?



Aşa a început, înaintea Crăciunului

 Măsuţa lui Alice

Eu sunt o fetiţă, mă cheamă Alice...

Exact aşa începea povestea dragă a copilăriei mele. Da, aceea cu Alice în Ţara minunilor, în varianta audio, pe care am iubit-o din prima clipă şi care, cred, m-a iubit şi ea, căci  revine constant în viaţa mea. Aceea în care erai invitat să parcurgi spaţii fermacate şi în care întâlneai personaje amuzante, dar de care te simţeai cumva legat.

Aceea în care Timpul stătea uneori în loc, fiindcă nu mai avea cap. I-l tăiase Regina. De aceea era mereu vremea ceaiului, iar personajele se tot roteau în jurul mesei, în faţa unei căni de ceai. Aşa cum ne-am dori uneori să nu se sfârşească bucuria.

Aceea în care puteai deveni, odată cu Alice, ba mare, ba mică. Exact cum fac şi acum câteodată când îmi dau voie să fiu atât de mică şi de fericită jucându-mă cu copiii mei.

Aşadar, la Măsuţa lui Alice, timpul e oprit, dar bucuria curge. Mânuţe vesele, calde, moi dau bucuriilor o formă, o culoare. Lipesc, decorează, împletesc, pipăie, perforează, colorează, cunosc lumea. Aici ne bucurăm să pregătim cea mai colorată şi caldă felicitare  bunicii, cele mai simpatice(şi ecologice!) globuleţe de Crăciun, cele mai grozave lămpiţe sau cei mai delicaţi fluturaşi ori cele mai sclipicioase steluţe. Aici vom potrivi cadouri pentru cei dragi sau vom meşteri ceva numai şi numai pentru noi. Sau pentru căsuţa noastră.

Părinţi dragi care vă doriţi să ajungeţi la Măsuţa lui Alice alături de minunile voastre, să ştiţi că joaca e nesfârşită, bucuria e autentică, iar voi deveniţi Alice căreia nu îi mai păsa dacă „aievea sunt toate sau vis”. Oferiţi-vă şi voi acest răsfăţ, iar Măsuţa lui Alice va fi primitoare şi va aduce toate lucruşoarele de care aveţi nevoie să creaţi bucurii în forme.

La Măsuţa lui Alice, copiii vor putea să îşi folosească inteligenţa creativă şi practică prin joc, se vor bucura împreună cu ceilalţi copilaşi împărtăşind sentimente, idei, obiecte, iar către final vor putea încerca sentimentul de automulţumire ţinând în mânuţe obiectul meşteşugit cu drag, împreună cu voi.

Mi-ar fi plăcut să mă cheme Alice(şşşttt, să nu mai spuneţi), dar sunt Cristina Vasile, mămică, profesor de limbă română şi iubitoare de meşteşugeală cu copilaşi şi părinţi.

...a continuat astfel

Timpul cel sălbatic (câteodată) se va lasa dezmierdat şi îmblânzit la Măsuţa lui Alice luând forma unui calendar frumos, pentru noul an. Un calendar care îşi va găsi locşorul lui în căsuţele voastre, dragi copilaşi, părinţi, asta după ce împreună îl vom îmbraca în straie vesele, colorate, îl vom împodobi cu panglici, îl vom umple de gândurile noastre, de amintiri, de planuri de viitor.

Părinţi dragi, aşezaţi-vă un picuţ la masa gândurilor şi imaginaţi-vă cum veţi povesti despre date importante din viaţa voastră- cum a fost acel 9 iulie când aţi aflat că in burtica mamei creşte, din iubire, un pruncuşor, cum puteţi marca aniversarea bunicilor, cum aţi însemna împreună zilele frumoase de vacanţă la mare sau momentul atât de aşteptat al Crăciunului. Sau, pur şi simplu, să alegeţi la întâmplare o dată în care hotărâţi să fie Ziua Voastră şi în care să mâncaţi(şşşşt!) ceva mai multă îngheţată. Sau să mergeţi la Grădina Zoologică. Asta împreună cu puiul vostru, timp de o oră şi ceva.

De foarte multe ori, copiii au nevoie de nişte repere temporale pe care cu greu le pot înţelege atunci când mămica lipseşte de acasa(pentru prunc o eternitate) sau atunci când sunt la gradiniţă departe de noi, adulţii dragi din viaţa lor. Ori cînd încearcă să înţeleagă cât ar mai fi până la următoarea aniversare a naşterii lor sau până la petrecerea în cinstea celui mai bun prieten. Un calendar (şi un ceas) ar putea fi un bun punct de plecare în înţelegerea acestor repere, în crearea unor ritualuri blânde, pe înţelesul copilaşilor, de conştientizare a timpului.

Va fi, de asemenea, un bun prilej să povestim despre amintiri, despre anotipuri, să revedem succesiunea lunilor anului, să îi înţelegem menirea acestui calendar. Evident, jucându-ne.

Sau să aflaţi despre un mic ritual frumos(inspirat din pedagogia Montessori), intim, ce poate deveni parte a aniversărilor dragi din familie.

 ...va fi şi aşa

Ce culoare ai da amintirilor?

La Măsuţa lui Alice vom încerca, din nou, copii frumoşi, părinţi calzi, să oprim puţin timpul şi să decorăm o ramă din lemn potrivită  unui locşor călduţ din casă. Ori să pregătim un cadou pentru cineva drag - o fotografie prinsă într-o ramă unică.

Folosind diverse tehnici- pictură cu acrilice, decopatch, pe un suport de lemn, vom realiza hăinuţe vesele, colorate, melancolice sau tonice pentru fotografiile dragi din vacanţa de astă-vară ori de la ultima aniversare a pruncului. Sau chiar pentru amintiri încă nenăscute. Cu floricele, cu romantice note muzicale, în nuanţe-pastel ori electrice.

Este, din nou, o invitaţie pentru părinţi să se aşeze alături de copilaşi, să povestescă, să povestim, să râdem împreună de întâmplări unice. Să dăm şi alte forme iubirii nesfârşite pentru copiii noştri. Să ne imaginăm cum chiar această întâlnire ar putea deveni o amintire unică pentru voi şi pentru copii.

Vă invităm cu mult mult drag, rugându-vă  să vă alegeţi nişte hăinuţe pe care bucuria coloratului să nu le „deranjeze”.

Paradoxul furiei

             Cred că pentru oricine e un paradox ca momentele de furie să ţi le „petreci” nu doar în „compania” celui care te-a înfuriat, ba mai mult, să alergi plângând în hohote tocmai la el în braţe, să alegi ca tocmai el să te liniştească. M-am gândit mult la treaba asta fiindcă e vorba de reacţia copiilor mei atunci când sunt cu adevarat furioşi din cauza mea(şi zău că le dau muuulte motive şi chiar au tot dreptul să mă considere o „mamă rea”, „nesuferită” şi(uneori) cu alte câteva atribute uşor de plasat în zonele de toaletă). Câteodată nu îi aud, nu îi ascult, nu le acord atenţie, iar urmările sunt uneori greu de gestionat. Plânsete, urlete, frustrări acumulate şi scoase la lumina. Ei îşi strigă nevoile, drepturile, felul de a fi, eu sunt preocupată de cum aş putea să câştig timp tot pentru ei. Din nou paradoxal. Exact ca situaţiile alea cu părinţii plecaţi în străinătate care îşi justfică plecarea „pentru binele copilului, pentru viitorul lui”, uitând că adevărata nevoie e cea a copilului de prezenţa părintelui alături. Uit că acum el are nevoie de mine să fie ascultat, şi mă macină că nu ştiu să gestionez o situaţie tensionată, cu doi prunci nemulţumiţi foarte.

      Dar momentul în care, supăraţi peste măsură, urlându-şi nemulţumirile, tristeţea, neascultarea mi se aruncă în braţe, ca să fie linştiţi sau pur şi simplu cum abia aşteaptă să merg către ei să îi strâng în braţe, împotrivindu-se iniţial, este absolut incredibil. Este atât de greu să descriu acest amestec de supărare şi bucurie provocate tot de mine. Cum nu mă îndepărtează ei decât cu vorbe, dar mânuţele lor mă caută, mă cer, cum se liniştesc oftînd în braţele mele. E un moment atât de intim, atât de încărcat cu emoţii, că, de cele mei multe ori izbucnesc şi eu în plâns. Cu vinovăţie. Şi ştiu clar că undeva ne-am pierdut armonia, dar o putem regăsi, că undeva sunt gândurile lor neînţelese de mine şi scoase la suprafaţă mai zgomotos, tocmai ca să pricep bine, să „aud” bine ce au de zis.

     Ştiu că în momentele astea trebuie să mă confrunt cu mine, nu cu ei, să caut în cămăruţele ale căror uşi scârţiîe câteodată, fiindcă nu au fost folosite de ceva timp, cămăruţele cu urechi-bune- pentru -ascultat -copiii, pentru înţeles nevoile lor.
      Descopăr în fiecare zi cât se pot simplifica lucrurile dacă i-aş asculta mai des decît o fac. Mă fac să plâng de fiecare dată în care îmi demonstrează că ei iartă atât de uşor, că nu au prejudecăţi în a ierta, că sunt sinceri şi mereu dispuşi s-o ia de la capăt. Că mă strâng în braţe din tot sufletul şi ştiu că mă iubesc necondiţionat. Când îmi strigă să vin şi să îi liniştesc.

      Mi-e drag de copiii mei, atât de drag, că, acum, când scriu, parcă mi i-aş prinde de-o parte şi de alta a trupului

Irina, o parte din „şcoala” mea

           Irina e prietena mea. Din clasa a IX-a. Prietenă a cărei zi de naştere e azi, 16 septembrie. Şi pe care o serbam până târziu în noapte, fiindcă era la începutul anului şcolar şi treburile serioase nu începeau imediat la liceu. Era o puştoaică simpatică foc, frumoasă(ziceam mereu că are ceva din dulceaţa lui Boticelli- ochii, mai ales, şi fineţea, delicateţea lui Modigliani) şi o spontaneitate care mă fascina. Şi m-am simţit flatată atunci când ea a început să mă considere prietena ei. Şi când ne-am mutat împreună în aceeaşi bancă până la sfârşitul clasei a XII-a.

      Irina cânta la pian şi o făcea foarte delicat. Nu era neapărat genul de „pregătită”, ci, mai ales acela de pasionată. Întrerupsese cursurile, dar se descurca minunat şi singură în descifrarea anumitor partituri. Şi-mi plăcea mult să-mi cânte un vals de Chopin care fireşte, acum îmi sună în minte. Îl cânta puţin stângaci, dar cu farmec. De aceea îl ceream mereu. Şi de câte ori mai reuşea să pregătească o piesă, mă invita s-o ascult. Răsfoiam albume de pictură(ah, recunosc, o invidiam pentru o bibliotecă deosebită, cu cărţi rare atunci, de felul celor legate în piele, dar nu doar). Hermitajul ăla mare! Hmmmm!

     De la ea am învăţat să-i iubesc pe simboliştii francezi, căci m-a ajutat într-o zi să-mi fac o temă la literatură universală explicându-mi-l pe Baudelaire cum nimeni n-a mai reuşit vreodată, dar şi vorbindu-mi, apoi împrumutându-mi o carte cu corespondenţa lui Rimbaud(carte pe care o citea, pe sub bancă în timpul orelor) De la ea am învăţat lucruri pe care acum încerc să le explic la rându-mi, cu seninătate, că doar am avut profesor bun? Logos, Eros, Thanatos sunt concepte pe care mi le-a „povestit”, le-a făcut parte din conversaţiile noastre, pe care le-am interiorizat fără spaime(că nu le înţeleg, că nu sunt bine explicate, că sunt ridicolă dacă cer informaţii suplimentare). Nu m-a făcut niciodată să mă simt aiurea sau să se prezinte cumva superior, deşi zău că ştia o grămadă de lucruri(le simţea, le avea înlăuntrul ei). Ştiu că îi va plăcea comparaţia, dar era Jeni Acterian a mea. Şi asta fiindcă, iată, şi acum, de peste ocean, ea îmi ghidează uneori lectura.  

   Să nu vă imaginaţi că Irina era genul de elev silitor, rigid, mereu cu cartea sub braţ. Nu, Irina era şi este vie cu totul. Aşa cum îţi putea vorbi despre ultima carte al lui Cărtărescu, la fel de bine ştia despre ultimul parfum apărut. Sau despre cel mai nou rimel. De aceea îmi plăcea: putea fi atît de adâncă în discuţii, ca mai apoi jucăuşă şi foarte cochetă. Feminină şi delicată. Sau de-a dreptul nebună când leşinam de râs împreună până ne dădeau afară din clasă(pe rând, că se prindeau că afară ne continuam discuţia:D). E omul cu care am râs cel mai mult în viaţa mea, deşi am mai găsit o parteneră de râs nebun la facultate).

Dar proba supremă a fost când am descoperit că ştie, ca şi mine, pe de rost, toate replicile, cântecele din „Alice în Ţara Minunilor”, varianta radio. Era clar, trebuia să fie prietena mea. Şi am mai trăit o dată asta, cu o altă fată dragă, care, culmea, tot la New York locuia!


Am spus că Irina era olimpică pe ţară la română şi engleză, şi asta numai din pasiune şi talent? Şi că profesorii şi-o „revendicau” fiindcă nu putea fi omniprezentă? Că scria poezii pe care le citea în cenaclul de vineri seara, că avea o viziune foarte „proaspătă”, ceva ce nu mai citisem pe atunci?

Dar din 2003 pînă on 2010 nu am mai ştiut nimic de ea. Ştiam că o voi regăsi(visam obsesiv că o găsesc şi că îi spun ce dor mi-a lăsat). Şi da, graţie Facebook-ului(aşa mi-am şi făcut cont, pentru ea!) am regăsit-o şi mai frumoasă, dar al naibii de departe. Şi totuşi, acum un an ne-am reîntâlnit şi am petrecut o noapte cu amintiri frumoase frumoase.
Am învăţat de la Irina cu mult mai multe decât am învăţat vreodată în şcoală. Nici nu are habar ea. Poate nici eu nu mai ştiu exact că-s de la ea. Dar lucurile pe care le ştiu de la ea sunt acolo, în mine. Pot uita ziua de ieri, dar niciodată discuţia despre psihanaliză şi Elisabeth Roudinesco. Am uitat ce am citit ieri, dar nu şi când îmi citea din Ungaretti. Unele momente chiar sunt unice.

Şi dacă vreodată găsesc pro-uri pentru mersul la şcoală(am mai spus că idealul meu ar fi homeschoolingul), ăsta e unul: acolo am cunoscut-o pe Irina! Şi vreau să spun tare: îţi mulţumesc, prietenă dragă!

Eu voi sta aici şi marţi, şi martie, şi la anu" tot aici mă găseşti

Cum am transformat enervarea în joacă

          Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers.
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”. Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.

        O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită. Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
     Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci. Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi. Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că  gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ. Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.


    N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.

Când alăptarea se declină mai întâi în substantivele dragoste, emoţie, bucurie

...şi mai apoi în nutriţie sau coeficient de inteligenţă. Sau, câteodată, în disconfort (trecător) pentru mamă.


      A trecut ceva timp de când mi-am dorit să scriu despre alăptare şi câte ceva din ce am trăit şi simţit eu în legătură cu această aducătoare de bucurii şi trăiri unice (experienţă). Şi acum, în contexul Săptămânii Mondiale a Alăptării, m-am mobilizat să povestesc cu voi câte ceva, dar într-o manieră foarte intimă şi personală, neştiiţifică, ne-educativă, adesea incoerentă.

Dacă sâmbătă seara se întâmpla să vă găsiţi în zona Cazino Constanţa aţi fi putut zări, pe o bancă, o mămică drăgălaşă care îşi alăpta puiuţul în timp ce discuta cu o puiuţă mai măricică. Lângă ele, zâmbind tâmp a admiraţie, era o femeie(clar părea nebună după faţa blocată în zâmbet) care le urmărea şi care gândea aproape primitiv„Ce minune, natura asta!” Ştiu ce gândea fiindcă aia eram eu. Cu doar zece minute în urmă îl avusesem şi eu la sân pe Filip.

Eram emoţionată şi mi-am adus aminte de o întâmplare de acum vreo doi ani, eu purtându-l pe acelaşi Filip, cum o mămică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Ăla e un mei-tai, nu?” Da, era un mei-tai, dar nu despre asta era vorba. Nu despre identificarea corectă a unui obiect de purtat copilul. Era altceva- un fel de parolă a complicităţii. Ea ştia că eu ştiu că ea ştie. Un fel de salut foarte intim, a(normal). M-a cuprins aşa o veselie interioară că cineva se bucura pentru mine că un copil se lasa purtat de mama lui de-mi venea să mă duc să o îmbrăţişez. M-am abţinut, că Val a zis că nu e tocmai în regulă, dar am regrete şi azi:D

Exact aşa mi-a venit şi mie să mă duc la mămica asta şi s-o întreb: „Alăptaţi?” Mi-am înfrânat din nou pornirea şi am optat pentru zgâirea cu iz tembel. Cred că a simţit şi ea că mă bucuram pentru ei, că a zâmbit la rându-i. „Norocul” meu a fost Filip care efectiv m-a smuls din contemplare împingându-mă spre joacă. Cam asta simt eu despre alăptare. Bucurie. Împărtăşirea ei. Rezonare.Vibraţii.

Eu am fost cu poveşti fericite despre alăptare: cu „chichi” (Vladimir)şi cu „ţiţi”(Filip). E simplu. Mi-am dorit să alăptez venind, culmea, cu ceva prejudecăţi. În sensul că necunoscând partea cu ataşamentul, cu îndrăgosteala(ele sosind după), alăparea era punctul de plecare pentru un copil sănătos, isteţ, dar cam atât. Probabil voi povesti altădată istoria propriu-zisă, dar startul a fost bun şi asta a contat. Şi nu mi-am făcut scenarii deloc, în mod aproape paradoxal, asta findcă obişnuiam să am şi trei-patru variante de „poveste”pentru situaţiile pe care nu le puteam controla eu. Ceea ce a fost bine, pare-se. Nu mă pricepeam să explic ceea ce se întâmpla, ştiam doar că îmi plăcea de-acum(probasem, nu?) să alăptez.

M-am făcut de râs (?!) într-o discuţie despre lapte praf. Nu ştiam că-i zice „formulă”. Am crezut că e ceva ca un medicament formula asta. Apoi(şi nici acum nu ştiu) am zis ceva de cum se prepară. O dădusem rău în bară, că săriseră nişte mămici competente de nu mi-a mai trebuit în veci discuţie despre lapte praf. Mi-e şi frică, zău că da.
Din aceeaşi categorie a ignoranţei mele e şi faptul că nu m-am gândit niciodată cât suge copilul meu (şi iarăşi se vehiculau în parcul în care ne învârteam nişte mililitri care mă ameţeau) şi nici cum arată laptele meu. Ştiam cum e laptele din zilele cu „furia laptelui”, oricum în rest eram toată un lapte, învăluită din cap până în picioare(câteodată mă gândeam că trebuie să funcţioneze ca un fel de cremă de corp), dar nu mă preocupa prea tare dacă”arată bine” ori ba. Dar vedeam cum Vladimir la o lună avea deja cu peste 1,5 kg în plus, iar Filip, fireşte, cu 2:D. Asta-i partea cu hrana - desigur, esenţială. Partea însă pe care nici nu o intuieşti până nu o trăieşti pe pielea ta, indiferent de câţi consilieri în alăptare ai consultat, e aia cu simţitul, cu lipeala.

Toate mămicile care au alăptat sau alăptează(cu sau fără obstacole) pot să confirme: este de necrezut că poţi simţi, nu doar vedea efectiv cum se face mare pruncul şi tu, tu eşti aia care îl face mare, sânii tăi pe care îi priveai cu alţi ochi înainte(doar ca să fii atrăgătoare sau să găseşti cel mai flatant sutien) au devenit ceva incredibil care creşte fiinţe, care transformă bebeluşi în copilaşi, care ştiu să aline, care ştiu să dea exact ceea ce trebuie, cât trebuie, fără ca tu să gândeşti asta. Copilul îi cere, tu eşti numai acolo să oferi ceva incredibil, ceva miraculos, ceva ce leagă. Să simţi cum ţîşneşte laptele cu o secundă înainte de a auzi un scâncet, un „ceva” al puiului care te cheamă. Şi să curgă laptele şi dragostea prin toate canalele firii tale, nu doar prin alea galactofore. Şi să nu rezişti să nu-l pupi, să-l simţi din nou în tine, aşa cum era în burtică, în timp ce sunteţi con-topiţi. Şi el să se afunde în pielea ta. Şi să vă jucaţi, să râdeţi cu priviri. Să te strângă cu mânuţele şi să te simţi undeva plutind de fericire.
Şi de aia mă doare (dar nu spun acum cât)că lucrurile se complică atunci când sunt atât de simple, că firescul e scos din esenţa lui şi mătrăşit.
Tot delirul asta verbal al meu este meschin în comparaţie cu senzaţiile trăite. Am scris dintr-o răsuflare, am simţit însă cât pentru câteva vieţi.

Mă scuzaţi, Filip mă cheamă. Ştiţi voi

Planetariul, plictiseala, puştiul şi părintele

     Duminica trecută, eu şi Vladimir la Planetariu. El- foarte nerăbdător, eu- curioasă tare. Fiindcă nu-mi aminteam mai nimic de cealaltă vizită a mea acolo. O tanti ne-a făcut nişte precizări, ceva reguli, distracţia a început. Adică aşa credeam eu. Numai că aceeaşi voce care ne ruga să închidem telefoanele şi să ne supraveghem copiii(terorişti în general, după cum suna atenţionarea) îşi menţinea platitudinea şi când începuse “povestea” despre stele. Nicio modulaţie în glas, nicio urmă de enervare evidentă când a început să sune un telefon, nimic. Totul monoton. Şi stelele ei, şi tot. Singurul lucru ce salva momentul era chiar priveliştea oferită ochilor. Simularea adică. Informaţiile curgeau(totul dura 20 de minute) de-a valma, fără să apuci să pricepi ceva, dar fondul sonor era bine ales, că te situai cumva într-o atmosferă stranie, de ceva absurd. Am înţeles că era spectacolul cu numărul 1893469 din viaţa femeii ăsteia(se pare că lucra acolo din 1988), dar nu oare asta îşi dorise? Nu cu asta se ocupa? Nici mulţumirile, urările finale nu ne-au mutat în alt registru, fiindcă se situau în acelaşi ritm robotizat.
Vladimir era uşor efervescent, eu plictisită total. (Şi mi-am amintit de entuzismul unui speolog care trăia pentru a povesti despre minunăţiile cu care se obişnuise de prin anii 70. Hehehe)

În spatele meu, însă, la ieşire, aud conversaţia următoare pe care o redau exact aşa cum a fost ea(între ce s-a dovedit mai târziu că erau o mamă şi fiul de vreo 9-10 ani):

"- Ţi-a plăcut?
- Nu am înţeles nimic!
- Mincinosule!"

La replica asta am simţit nevoia să mă întorc spre puşti, căruia i-am şoptit(mă rog, nu chiar şoptit), că nici eu nu am înţeles nimic din cele auzite pentru prima dată, iar pe celelalte(adicătelea informaţiile) le ştiam din alte surse, de demult. Cred că este inutil să descriu zâmbetul larg pe care l-am tradus imediat, cu sufletul. A simţit, cred, şi el, că sunt acolo, cu el. Cred că mama lui a auzit/înţeles ceva fiindcă a scos un sunet greu de reprodus, ceva între “ce glumeaţă e doamna asta, dar şi puţin sărită de pe fix că a comunicat în felul ăla cu fiu-meu”

Altfel spus, sinceritatea se taxează uşor, printr-o etichetare - jignire ce are, fireşte, rolul de a întări încrederea copilului în el. Şi ce se va mai mira mămica asta când fiul ei nu îi va mai răspunde sincer, ci îi va oferi poate ce va dori să audă, pentru măgulirea sufletului ei(a nervilor?!). Dintre scenariile posibile care ar justifica(?!) un astfel de răspuns le-am cuprins pe următoarele, că toooot dau de teorii de tipul ăsta în diferite contexte din viaţa-mi.

Păi cum aşa, să dai atâţia bani(un bilet este 50 de lei în care sunt incluse Delfinariul, Păsările exotice, Microrezervaţia) ca să auzi că puştiul n-a priceput nimic? 

Sau să te gândeşti că, doamne-fereşte, nu e capabil să priceapă nimic, din aşa părinţi cultivaţi(care, uite, îl duc să se cultive şi el niţel):D, mai ales că nu sunt singuri în grup, iar tanti vecina ar putea comenta ceva(de rău, fireşte, despre plod:D).

  Mai există şi varianta(forţată, de dragul optimiştilor de pretutindeni) ca asta să fi fost o mică glumiţă a celor doi, un cod foaaaarte secret, un fel personal de a se tachina. Nu mai insist că mă năpădeşte iar pesimismul şi şterg partea asta. Ideea preconcepută că vizita asta va însemna şi vreun mod concret de a învăţa este oarecum de înţeles. Exact ca aia cu doctorul care le ştie pe toate şi nu are cum să greşească.
Dar să crezi că fiul tău e mincinos(sau nu crezi, dar vrei să-i zici ceva dur, ceva să îi atragă atenţia), mai ales într-un context ca ăsta, mi se pare tare aiurea. Nicio încredere în el, nici măcăr posibilitatea de a-l lasa sa-si explice replica. Mă gândesc cum de atâtea ori nu vrem să ascultăm varianta sinceră a copiilor noştri care e poate deranjantă, dureroasă, tristă, generatoare de furie, dar avem pretenţia mai târziu, după ce le-am „explicat” noi, i-am dăscălit zdravăn, să vină deschişi să se plângă, să împartă cu noi durerea, suferinţa sau bucuriile. Nu vor mai veni,din păcate, fiindcă vor înţelege că „varianta” lor nu e acceptată decât dacă sună bine în termenii părinţilor. Şi aşa ajung să se destăinuie unor străini sau nu, dar nu nouă.

Mereu(des) mă atenţionez în legătură cu modul în care le transmit copiilor mei că nu sunt încântată că au făcut, zis, nu ştiu ce, că aş putea fi şi supărată foc, dar că înţeleg că se poate întâmpla, că sunt acolo să rezolvăm împreună dacă e cazul, că îi iubesc şi vreau să îi ajut. Că nu sar de bucurie, dar că voi fi lângă ei.
Nu aş vrea să mă mintă(e cercul ăla vicios) fiindcă la ultima discuţie de genul ăsta –am acuzat, am urlat, am reproşat continuu, i-am jignit, umilit exact atunci cînd ei aveau nevoie de mine sau poate doar de nişte urechi cunoscute să îi asculte.

E foarte probabil să fi împins puţin întâmplarea spre discuţia asta, dar voiam, cred, ca eu însămi să mă eliberez cumva de nişte frustrări.

Indiferent de ce i-a trecut prin minte când a avut replica, mă gândesc că va aştepta această mămică să aibă o relaţie deschisă cu fiul ei, bazată pe sinceritate, că doar cine naiba vrea să se afle într-o relaţie altfel decât transparentă?:D Toţi vrem “să comunicăm”. Toţi vorbim despre această problemă, dar fiecare pare să o înţeleagă în termeni foarte personali şi fără un cod comun.

Clătitele răsucite şi "playful parenting"

Lectura cărţii Playful parenting(a cărei traducere în română- Reţete de jocuri. De ce şi cum să te joci cu copilul tău -  îmi pare că limitează cumva interesul pentru carte, asta fiindcă eu nu o găsesc o carte despre joc aşa cum e perceput de majoritatea oamenilor şi cum pare la prima vedere/citire, ci e şi despre cum să fii un părinte mai relaxat, cum să găseşti alternative „jucăuşe” la situaţiile tensionate, cum să te apropii de copilul tău prin joc, cum să-l înţelegi dincolo de cuvinte, cum să vindeci suferinţe, traume jucându-te cu el etc) m-a determinat să vă povestesc(fiind un mare succes la noi) jocul cu clătitele răsucite care, la un moment dat, coteşte spre jocul cu balaurul cu şapte, două, trei capete, după chef şi personajele implicate.
      Faptul că băieţilozaurii(şi eu, fireşte:D)se distrează până nu mai pot (cu variantele fac pe ei, leşină de râs) m-a făcut să mă gândesc la milioane de paturi(e necesară o suprafaţă plană confortabilă - la noi e un 1,60x2,00 şi „ies” cam trei clătite) în care râd în hohote părinţi şi copii deopotrivă, până la epuizare. Pentru câteva secunde m-am gândit la o lume fericită prin joacă.
     Nu mi-am propus nicio secundă să teoretizez jocul, nici să vorbesc despre beneficiile acestuia(o fac alţii foarte bine, cu domnul menţionat mai sus în lista de top), dar este imposibil să nu remarc starea bună pe care o avem cu toţii după momentele astea, adesea cu oboseala perfectă pentru a încheia ziua, nu pot ignora râsul atât de eliberator(s-a întâmplat să alegem jocul în locul momentelor tensionate şi descărcarea era evidentă). De asemenea, e un bun prilej de a fi atât de aproape de ei, de „în contact” cu ei, de a-i urmări cum inventează spontan în dorinţa de a fi conectaţi total la ceea ce se întâmplă. Ceea ce mă uimeşte este grija cu care se implică, fără să rănească fizic, când, în timpul unui joc obişnuit, se întâmplă des să nu fie atât de grijulii:D

     Clătitele (pentru care primesc invitaţii de la ei în orice moment) sunt rostogolirile cu noi îmbrăţişaţi de-a lungul, latul patului, când unul e deasupra celuilalt, succesiv. Evident, greutatea mea se descarcă în pat folosind coatele. Şi acum mă rostogolesc cu amândoi, simultan.Poate la început necesită ceva mai multă atenţie, dar exerciţiul va reduce clar posibilele accidente. Din „clătite” însă virăm în joaca de-a balaurii, unde ne luptăm fireşte „pe viaţă şi pe moarte”, încât identităţile devin incerte. Nu mai ştie nimeni cine e eroul/eroii, cine ar mai fi atât de celebrul balaur şi nici pe unde s-ar mai afla numeroasele lui capete. Dacă mă las învinsă învăluită în caraghioslâcuri, momentele sunt totale. Şi vii, cum îmi plac mie. Şi simt cum tensiunile se duc, pentru toţi.
    Dacă nu v-am convins să încercaţi o clătită-două(apropo, merge jucat şi cu partenerul/partenera şi sigur mai departe se descurcă fiecare - mă gândesc că balaurii nu mai au reputaţie grozavă printre iubiţi, soţi:D) vă invit să citiţi cartea (eu o iau uşor-uşor, ca atunci când vreau să amân finalul unui moment perfect). Cu drag.