Cum am transformat enervarea în joacă

          Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers.
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”. Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.

        O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită. Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
     Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci. Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi. Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că  gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ. Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.


    N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.