O mamă de bătaie

      Aş vrea să trec foarte repede peste momentul în care ar fi cazul să spun câteva vorbe despre "absenţa" de pe blog şi să reîncep, sper, ceva mai constant, să mai povestesc despre băieţilozauri şi despre noi, în general.
Copiii aştia minunaţi cresc atât de repede, încât, uneori, când văd câte o talpă ieşind de sub patură, mă întreb, speriată chiar, cine e străinul ăla din pat, că băieţii mei au tălpiţe mici, ca nişte şoricei albi. Şi atunci îmi amintesc că ghetele sunt 33 unele, 30 altele. Cu trei intre ele. Ani.

       Şi cum mă tot minunez de asta, nu mai departe de aceste gânduri, apar în mintea mea şi alte evenimente comune din paradigma existenţei noastre zilnice. Cum ar fi conflictele, cu toate combinaţiile posibile între oamenii locuitori ai acestei case. Şi despre ele aş vrea să povestesc acum câte ceva, deşi ştiu că mai am în pregătire, măcar în mintea mea, cel puţin 126748302 de subiecte. Cu şcoala şi grădiniţa, cu amicii şi cornurile cu ciocolată, cu Lego şi matematica, cu experimente lichide şi nu tocmai "igienice", cu şcoala din nou.
      Am înţeles tare bine, după cursul cu Otilia Mantelers, cum stă treaba cu paharul "gol" când vine vorba de pierderea conectării cu copiii noştri, iar eu simt asta de fiecare dată când am alte "treburi", când vorbesc prea mult la telefon şi copiii mă cer, când, fără justificări, întrerupem jocul sau lectura că "mama trebuie să răspundă neapărat", când uit câtă nevoie au ei să mă simtă "acolo". Şi uite aşa mă trezesc cu o sumedenie de "crize şi crizuţe", cum ar fi cea de ieri cînd am avut proasta inspiraţie să fiu eu cea care a închis uşa taxiului. Care taxi a plecat:D şi l-a lăsat pe Filip într-o suferinţă fără consolare( că nu a avut el acest rol, de închizător de uşă). Şi pe mine fără inspiraţie. Un taxi neinspirat! Dar eu ştiam că nu afurisita aia de uşa era problema, ci cu mult mai departe era bătaia, că despre bătaie parcă era vorba şi în titlu. Durerea era în absenţa mea, a lui Val. Nu absenţa fizică neapărat, ci aia care îi doare mai tare. Iar Vladimir nu îşi plângea neapărat lanterna distrusă, ci avea muuulte altele de "scos", iar pretextele veneau din zone dintr-astea aproape absurde. Sau aia cu mucul care era musai să fie reintrodus în nas, nu cum avusesem eu soluţia să îl scot, că doar pe mine mă deranja!
     Şi atunci apare "mama de bătaie", adică eu, aşa cum povesteam şi altă dată, alergându-ne prin toată casa, dar sfârşind în patul mare, luptându-ne ca în poveste nu cu pumnale, ci cu perne. Sărind şi râzând. Ţopăind de se zdruncina creierii şi tavanul vecinilor. Şi, în toată agitaţia asta, uneori haotică(mai mereu adică), împărţind pupături şi îmbrăţişări, iubire fără limite, fără timpi. Iar toate astea ne apropie, ne reconectează, căci ce urmează este absolut fabulos: doi copii cooperanţi, dispuşi să facă voluntar lucruri pe care, în mod obişnuit le refuză, un mic de patru ani care pleacă singur să cumpere ardei numai pentru că auzise că aş avea nevoie pentru ciorbă(şi care se întoarce de două ori fără ardei din diverse motive, dar a treia oară cu succes), doi copii calmi, calzi şi o mamă muuult mai relaxată. Şi fericită, mândră şi recunoscătoare ei înseşi că şi-a amintit ce simplu poate fi. Dar care mereu uită lucrurile astea şi care lasă să se ajungă din nou în puncte delicate ca să "acţioneze".
     Când titlul ăsta mi-a venit în minte a fost nu doar un joc de cuvinte poate inspirat, ci m-am gândit cât de uşor, în situaţiile de genul celor notate mai sus, se poate ajunge la celebra "mamă de bătaie". Nu din parte-mi, asta e clar(şi o spun asumandu-mi total şi fără vreo urmă de superioritate parentală afirmaţia, deşi e greu greu să îmi păstrez calmul de fiecare dată), însă o văd mereu, o aud, o intuiesc adesea printre necunoscuţii cu care interacţionăm voit sau nu. Că despre gestionarea conflictelor tocmai ce am încheiat un curs(eu n-aş fi sfârşit niciodată, dar era momentul ca Monica Reu să se întorcă şi ea acasă:D) nu e chiar o întâmplare, ci era clar că se "cerea" un astfel de moment, ca eu să reuşesc să mai lămuresc cu mine câteva probleme. Şi să pot pleca mai senină către ei.

     În fiecare zi îmi spun şi constat singură că multe situaţii tensionate se pot agrava daca nu încerc să îi aud realmente şi pe ei, şi nevoile lor, la fel cum foarte uşor se pot simplifica daca mă cobor cu adevarat la ei şi găsim împreună o cale, jucăuşă sau serioasă, prin care să ne eliberăm şi unii, şi alţii.

Noapte bună:)

Un ochi de timp

    Zilele trecute ne uitam, eu şi Val, la copii. Şi aproape sincronizaţi am mormăit ceva cu „Când s-au făcut ăştia atât de mari?” Că am realizat că de ceva vreme se hrănesc singuri, se spală, au tabieturi, ne „sfidează”. Că am uitat cum era să fie total dependenţi de noi.

Dormitul în trei sau patru(co-sleepingul) a fost frumos şi, iată, acum, au început să fugă de noi. Câteodată. Deja am uitat cum e să îi porţi în braţe. Mă trezesc cu braţele goale sau, cel mult, cu ceva de scuturat. Ştiu ce-şi doresc, au preferinţe clare, merg singuri la cumpărături.Sau  mergem împreună şi suntem calmi cu toţii. Nu mai sunt crize mari de gestionat. Uneori, ma sperii de asta. Fiindcă înţeleg în etape de-acum. Doar faptul că Filip încă e alăptat îl mai face bebeluşul meu încă. Altfel, „bebeluşul” e puternic tare.

    Peste toată perioada asta însă am crescut şi noi, măriceii. Sau, câteodată, ne-am împiedicat mai rău ca pruncii porniţi pe mers. Am şi şchiopătat.Cu suferinţe mari. Ne dăm însă cu multe alifii atunci când doare rău şi încercăm să ne ungem reciproc. Am realizat cumva că fiecare dintre noi doi îl căutase pe celălalt, dar nu îl găsise deloc acolo unde s-ar fi aşteptat.

Anul trecut am sărbătorit 20 de ani(da,douăzeci!) de relaţie, dar a fost anul cu încărcătura emoţională cea mai mare. Uneori la antipozi.

Am zis-o de câteva ori bune:2012 a fost un an greu, greu. Despre cât de greu a fost am aflat chiar şi în 2013, căci şi-a întins antenele peste an.(Când chiar nu mai pot, o zic pe aia, cu foc:”2012- duce-te-ai învârtindu-te!”) Credeam că odată încheiat se duc şi problemele. Dar el - nu şi nu. Ne fierbe încă dureros.

    A fost, pe de altă parte, anul în care am învăţat multe despre mine, am reuşit să depăşesc nişte limite, am şi crescut. Anul în care am ajuns să iubesc oameni incredibil de frumoşi care m-au atins cu bunătatea lor. Dar habar nu aveam că mereu pierdeam pe altundeva. Uneori iremediabil.

     Acum vreau să declar oficial: 2012 eşti iertat! Te accept, dar permite-mi să te ignor acolo unde m-ai necăjit. Tocmai de aia, ca o concluzie la tot delirul ăsta al meu, plecăm la Roma. Că ne „lasă” copiii. Habar nu aveam cât de tare îmi doream să „fug” un pic doar cu Val. Nici el nu ştia asta. Am aflat-o împreună. Şi tare aş vrea să vă bucuraţi pentru noi.

Măsuţa lui Alice

     
      De puţină vreme am pornit să fac ceea ce visam de când eram copil şi adunam tot felul de panglicuţe, mărgele, bucăţi de hârtie colorată şi le lipeam. Azi îi spun atelier.

Poveştile vin mai jos şi se vor tot naşte.
Prin minte umblă deja ca un vânticel gândul unui atelier de lectură. Dar nu unul "citim -şi -plecăm -acasă". Ceva frumos, viu. Păi cum altfel, dacă e cu copii?



Aşa a început, înaintea Crăciunului

 Măsuţa lui Alice

Eu sunt o fetiţă, mă cheamă Alice...

Exact aşa începea povestea dragă a copilăriei mele. Da, aceea cu Alice în Ţara minunilor, în varianta audio, pe care am iubit-o din prima clipă şi care, cred, m-a iubit şi ea, căci  revine constant în viaţa mea. Aceea în care erai invitat să parcurgi spaţii fermacate şi în care întâlneai personaje amuzante, dar de care te simţeai cumva legat.

Aceea în care Timpul stătea uneori în loc, fiindcă nu mai avea cap. I-l tăiase Regina. De aceea era mereu vremea ceaiului, iar personajele se tot roteau în jurul mesei, în faţa unei căni de ceai. Aşa cum ne-am dori uneori să nu se sfârşească bucuria.

Aceea în care puteai deveni, odată cu Alice, ba mare, ba mică. Exact cum fac şi acum câteodată când îmi dau voie să fiu atât de mică şi de fericită jucându-mă cu copiii mei.

Aşadar, la Măsuţa lui Alice, timpul e oprit, dar bucuria curge. Mânuţe vesele, calde, moi dau bucuriilor o formă, o culoare. Lipesc, decorează, împletesc, pipăie, perforează, colorează, cunosc lumea. Aici ne bucurăm să pregătim cea mai colorată şi caldă felicitare  bunicii, cele mai simpatice(şi ecologice!) globuleţe de Crăciun, cele mai grozave lămpiţe sau cei mai delicaţi fluturaşi ori cele mai sclipicioase steluţe. Aici vom potrivi cadouri pentru cei dragi sau vom meşteri ceva numai şi numai pentru noi. Sau pentru căsuţa noastră.

Părinţi dragi care vă doriţi să ajungeţi la Măsuţa lui Alice alături de minunile voastre, să ştiţi că joaca e nesfârşită, bucuria e autentică, iar voi deveniţi Alice căreia nu îi mai păsa dacă „aievea sunt toate sau vis”. Oferiţi-vă şi voi acest răsfăţ, iar Măsuţa lui Alice va fi primitoare şi va aduce toate lucruşoarele de care aveţi nevoie să creaţi bucurii în forme.

La Măsuţa lui Alice, copiii vor putea să îşi folosească inteligenţa creativă şi practică prin joc, se vor bucura împreună cu ceilalţi copilaşi împărtăşind sentimente, idei, obiecte, iar către final vor putea încerca sentimentul de automulţumire ţinând în mânuţe obiectul meşteşugit cu drag, împreună cu voi.

Mi-ar fi plăcut să mă cheme Alice(şşşttt, să nu mai spuneţi), dar sunt Cristina Vasile, mămică, profesor de limbă română şi iubitoare de meşteşugeală cu copilaşi şi părinţi.

...a continuat astfel

Timpul cel sălbatic (câteodată) se va lasa dezmierdat şi îmblânzit la Măsuţa lui Alice luând forma unui calendar frumos, pentru noul an. Un calendar care îşi va găsi locşorul lui în căsuţele voastre, dragi copilaşi, părinţi, asta după ce împreună îl vom îmbraca în straie vesele, colorate, îl vom împodobi cu panglici, îl vom umple de gândurile noastre, de amintiri, de planuri de viitor.

Părinţi dragi, aşezaţi-vă un picuţ la masa gândurilor şi imaginaţi-vă cum veţi povesti despre date importante din viaţa voastră- cum a fost acel 9 iulie când aţi aflat că in burtica mamei creşte, din iubire, un pruncuşor, cum puteţi marca aniversarea bunicilor, cum aţi însemna împreună zilele frumoase de vacanţă la mare sau momentul atât de aşteptat al Crăciunului. Sau, pur şi simplu, să alegeţi la întâmplare o dată în care hotărâţi să fie Ziua Voastră şi în care să mâncaţi(şşşşt!) ceva mai multă îngheţată. Sau să mergeţi la Grădina Zoologică. Asta împreună cu puiul vostru, timp de o oră şi ceva.

De foarte multe ori, copiii au nevoie de nişte repere temporale pe care cu greu le pot înţelege atunci când mămica lipseşte de acasa(pentru prunc o eternitate) sau atunci când sunt la gradiniţă departe de noi, adulţii dragi din viaţa lor. Ori cînd încearcă să înţeleagă cât ar mai fi până la următoarea aniversare a naşterii lor sau până la petrecerea în cinstea celui mai bun prieten. Un calendar (şi un ceas) ar putea fi un bun punct de plecare în înţelegerea acestor repere, în crearea unor ritualuri blânde, pe înţelesul copilaşilor, de conştientizare a timpului.

Va fi, de asemenea, un bun prilej să povestim despre amintiri, despre anotipuri, să revedem succesiunea lunilor anului, să îi înţelegem menirea acestui calendar. Evident, jucându-ne.

Sau să aflaţi despre un mic ritual frumos(inspirat din pedagogia Montessori), intim, ce poate deveni parte a aniversărilor dragi din familie.

 ...va fi şi aşa

Ce culoare ai da amintirilor?

La Măsuţa lui Alice vom încerca, din nou, copii frumoşi, părinţi calzi, să oprim puţin timpul şi să decorăm o ramă din lemn potrivită  unui locşor călduţ din casă. Ori să pregătim un cadou pentru cineva drag - o fotografie prinsă într-o ramă unică.

Folosind diverse tehnici- pictură cu acrilice, decopatch, pe un suport de lemn, vom realiza hăinuţe vesele, colorate, melancolice sau tonice pentru fotografiile dragi din vacanţa de astă-vară ori de la ultima aniversare a pruncului. Sau chiar pentru amintiri încă nenăscute. Cu floricele, cu romantice note muzicale, în nuanţe-pastel ori electrice.

Este, din nou, o invitaţie pentru părinţi să se aşeze alături de copilaşi, să povestescă, să povestim, să râdem împreună de întâmplări unice. Să dăm şi alte forme iubirii nesfârşite pentru copiii noştri. Să ne imaginăm cum chiar această întâlnire ar putea deveni o amintire unică pentru voi şi pentru copii.

Vă invităm cu mult mult drag, rugându-vă  să vă alegeţi nişte hăinuţe pe care bucuria coloratului să nu le „deranjeze”.

Paradoxul furiei

             Cred că pentru oricine e un paradox ca momentele de furie să ţi le „petreci” nu doar în „compania” celui care te-a înfuriat, ba mai mult, să alergi plângând în hohote tocmai la el în braţe, să alegi ca tocmai el să te liniştească. M-am gândit mult la treaba asta fiindcă e vorba de reacţia copiilor mei atunci când sunt cu adevarat furioşi din cauza mea(şi zău că le dau muuulte motive şi chiar au tot dreptul să mă considere o „mamă rea”, „nesuferită” şi(uneori) cu alte câteva atribute uşor de plasat în zonele de toaletă). Câteodată nu îi aud, nu îi ascult, nu le acord atenţie, iar urmările sunt uneori greu de gestionat. Plânsete, urlete, frustrări acumulate şi scoase la lumina. Ei îşi strigă nevoile, drepturile, felul de a fi, eu sunt preocupată de cum aş putea să câştig timp tot pentru ei. Din nou paradoxal. Exact ca situaţiile alea cu părinţii plecaţi în străinătate care îşi justfică plecarea „pentru binele copilului, pentru viitorul lui”, uitând că adevărata nevoie e cea a copilului de prezenţa părintelui alături. Uit că acum el are nevoie de mine să fie ascultat, şi mă macină că nu ştiu să gestionez o situaţie tensionată, cu doi prunci nemulţumiţi foarte.

      Dar momentul în care, supăraţi peste măsură, urlându-şi nemulţumirile, tristeţea, neascultarea mi se aruncă în braţe, ca să fie linştiţi sau pur şi simplu cum abia aşteaptă să merg către ei să îi strâng în braţe, împotrivindu-se iniţial, este absolut incredibil. Este atât de greu să descriu acest amestec de supărare şi bucurie provocate tot de mine. Cum nu mă îndepărtează ei decât cu vorbe, dar mânuţele lor mă caută, mă cer, cum se liniştesc oftînd în braţele mele. E un moment atât de intim, atât de încărcat cu emoţii, că, de cele mei multe ori izbucnesc şi eu în plâns. Cu vinovăţie. Şi ştiu clar că undeva ne-am pierdut armonia, dar o putem regăsi, că undeva sunt gândurile lor neînţelese de mine şi scoase la suprafaţă mai zgomotos, tocmai ca să pricep bine, să „aud” bine ce au de zis.

     Ştiu că în momentele astea trebuie să mă confrunt cu mine, nu cu ei, să caut în cămăruţele ale căror uşi scârţiîe câteodată, fiindcă nu au fost folosite de ceva timp, cămăruţele cu urechi-bune- pentru -ascultat -copiii, pentru înţeles nevoile lor.
      Descopăr în fiecare zi cât se pot simplifica lucrurile dacă i-aş asculta mai des decît o fac. Mă fac să plâng de fiecare dată în care îmi demonstrează că ei iartă atât de uşor, că nu au prejudecăţi în a ierta, că sunt sinceri şi mereu dispuşi s-o ia de la capăt. Că mă strâng în braţe din tot sufletul şi ştiu că mă iubesc necondiţionat. Când îmi strigă să vin şi să îi liniştesc.

      Mi-e drag de copiii mei, atât de drag, că, acum, când scriu, parcă mi i-aş prinde de-o parte şi de alta a trupului

Irina, o parte din „şcoala” mea

           Irina e prietena mea. Din clasa a IX-a. Prietenă a cărei zi de naştere e azi, 16 septembrie. Şi pe care o serbam până târziu în noapte, fiindcă era la începutul anului şcolar şi treburile serioase nu începeau imediat la liceu. Era o puştoaică simpatică foc, frumoasă(ziceam mereu că are ceva din dulceaţa lui Boticelli- ochii, mai ales, şi fineţea, delicateţea lui Modigliani) şi o spontaneitate care mă fascina. Şi m-am simţit flatată atunci când ea a început să mă considere prietena ei. Şi când ne-am mutat împreună în aceeaşi bancă până la sfârşitul clasei a XII-a.

      Irina cânta la pian şi o făcea foarte delicat. Nu era neapărat genul de „pregătită”, ci, mai ales acela de pasionată. Întrerupsese cursurile, dar se descurca minunat şi singură în descifrarea anumitor partituri. Şi-mi plăcea mult să-mi cânte un vals de Chopin care fireşte, acum îmi sună în minte. Îl cânta puţin stângaci, dar cu farmec. De aceea îl ceream mereu. Şi de câte ori mai reuşea să pregătească o piesă, mă invita s-o ascult. Răsfoiam albume de pictură(ah, recunosc, o invidiam pentru o bibliotecă deosebită, cu cărţi rare atunci, de felul celor legate în piele, dar nu doar). Hermitajul ăla mare! Hmmmm!

     De la ea am învăţat să-i iubesc pe simboliştii francezi, căci m-a ajutat într-o zi să-mi fac o temă la literatură universală explicându-mi-l pe Baudelaire cum nimeni n-a mai reuşit vreodată, dar şi vorbindu-mi, apoi împrumutându-mi o carte cu corespondenţa lui Rimbaud(carte pe care o citea, pe sub bancă în timpul orelor) De la ea am învăţat lucruri pe care acum încerc să le explic la rându-mi, cu seninătate, că doar am avut profesor bun? Logos, Eros, Thanatos sunt concepte pe care mi le-a „povestit”, le-a făcut parte din conversaţiile noastre, pe care le-am interiorizat fără spaime(că nu le înţeleg, că nu sunt bine explicate, că sunt ridicolă dacă cer informaţii suplimentare). Nu m-a făcut niciodată să mă simt aiurea sau să se prezinte cumva superior, deşi zău că ştia o grămadă de lucruri(le simţea, le avea înlăuntrul ei). Ştiu că îi va plăcea comparaţia, dar era Jeni Acterian a mea. Şi asta fiindcă, iată, şi acum, de peste ocean, ea îmi ghidează uneori lectura.  

   Să nu vă imaginaţi că Irina era genul de elev silitor, rigid, mereu cu cartea sub braţ. Nu, Irina era şi este vie cu totul. Aşa cum îţi putea vorbi despre ultima carte al lui Cărtărescu, la fel de bine ştia despre ultimul parfum apărut. Sau despre cel mai nou rimel. De aceea îmi plăcea: putea fi atît de adâncă în discuţii, ca mai apoi jucăuşă şi foarte cochetă. Feminină şi delicată. Sau de-a dreptul nebună când leşinam de râs împreună până ne dădeau afară din clasă(pe rând, că se prindeau că afară ne continuam discuţia:D). E omul cu care am râs cel mai mult în viaţa mea, deşi am mai găsit o parteneră de râs nebun la facultate).

Dar proba supremă a fost când am descoperit că ştie, ca şi mine, pe de rost, toate replicile, cântecele din „Alice în Ţara Minunilor”, varianta radio. Era clar, trebuia să fie prietena mea. Şi am mai trăit o dată asta, cu o altă fată dragă, care, culmea, tot la New York locuia!


Am spus că Irina era olimpică pe ţară la română şi engleză, şi asta numai din pasiune şi talent? Şi că profesorii şi-o „revendicau” fiindcă nu putea fi omniprezentă? Că scria poezii pe care le citea în cenaclul de vineri seara, că avea o viziune foarte „proaspătă”, ceva ce nu mai citisem pe atunci?

Dar din 2003 pînă on 2010 nu am mai ştiut nimic de ea. Ştiam că o voi regăsi(visam obsesiv că o găsesc şi că îi spun ce dor mi-a lăsat). Şi da, graţie Facebook-ului(aşa mi-am şi făcut cont, pentru ea!) am regăsit-o şi mai frumoasă, dar al naibii de departe. Şi totuşi, acum un an ne-am reîntâlnit şi am petrecut o noapte cu amintiri frumoase frumoase.
Am învăţat de la Irina cu mult mai multe decât am învăţat vreodată în şcoală. Nici nu are habar ea. Poate nici eu nu mai ştiu exact că-s de la ea. Dar lucurile pe care le ştiu de la ea sunt acolo, în mine. Pot uita ziua de ieri, dar niciodată discuţia despre psihanaliză şi Elisabeth Roudinesco. Am uitat ce am citit ieri, dar nu şi când îmi citea din Ungaretti. Unele momente chiar sunt unice.

Şi dacă vreodată găsesc pro-uri pentru mersul la şcoală(am mai spus că idealul meu ar fi homeschoolingul), ăsta e unul: acolo am cunoscut-o pe Irina! Şi vreau să spun tare: îţi mulţumesc, prietenă dragă!

Eu voi sta aici şi marţi, şi martie, şi la anu" tot aici mă găseşti

Cum am transformat enervarea în joacă

          Încerc, de cele mai multe ori, atunci când vreunul dintre zâmbitorinci face o „nefăcută” sau are un comportament care mă irită(supără, deranjează, înfurie şi toată gama de emoţii de tipul celor enumerate), să înţeleg de ce acţionează aşa, ce motive „ascunse” l-au îndemnat să se poarte în maniera aia ori ce e cu mine de primesc în felul ăla(enervată) gestul lui. A devenit chiar un exerciţiu întrebarea (înainte de a mă arăta iritată) dacă într-adevăr mă deranjează comportamentul sau e numai o reacţie standard la ceva ce ni s-a transmis de-a lungul timpului(de către familie, de exemplu) că nu ar fi ok. Cum ar fi săritul în pat(dacă, fireşte, patul suportă asemenea presiuni jucăuşe) sau urcatul pe tobogan în sens invers.
Aşa am descoperit că foarte multe aşa zise „obrăznicii” nu erau o problemă reală pentru mine, nu mă deranjau nicicum, ci erau numai nişte stereotipii comportamentale propovăduite din generaţie în generaţie ca fiind neconforme cu bunul simţ sau cu „normalul”. Desigur, există situaţii în care mă conformez contextului(nu îi încurajez să facă ceva ce ştiu că nu ar fi ok pentru alţi prieteni, respectând alegerea celorlalţi, sau am şi eu unele „sensibilităţuri” pe care îi rog să mi le accepte, chiar dacă poate nu sunt tocmai logice pentru ei.

        O scenă din ultimele 24 de ore m-a făcut, din nou, să fiu mai atentă la reacţiile mele. Asta fiindcă eram pe cale să pierd ceva drăguţ doar din cauza unei porniri nesuferite
Scurtă ieşire astăzi în faţa blocului – Vladimir pe bicicletă, Filip alergând pisici, sunând la interfon şi altele nebănuite unora- faţa blocului care are o grădiniţă generoasă îngrădită. Blocul nostru e într-o vale, iar grădiniţa e...dealul(iarna, la scările la care nu e gard avem derdeluş pe cinste). Copaci, tufişuri, iarbă, uneori gunoaie.
     Eu, pregătită de urcat înapoi în casă(stabiliserăm că nu stăm mult), cu cheile zdrăngănindu-le în mână. Până le observă Filip care mi le cere şi apoi le aruncă nonşalant în grădiniţă, printre buruieni, frunze, copaci. Prima reacţie a mea - enervarea(asta fiindcă mâncarea sus în casă era numai pe jumătate pregătită, deşi nu era maaare grabă, nişte rufe aşteptau să ajungă la uscat, iar eu n-aveam chef să fac slalom printre uscături şi nici să ţopăi peste garduri). Nici a doua reacţie n-a fost mai inspirată, căci am început să-i strig lui Filip să aducă obiectul enervării mai repede, în timp ce el se arăta încântat peste măsură de aventura căutării printre ierburi. Şi tot ghidându-l cu „mai la dreapta, mai în faţă, un pas înapoi, ridică frunza aia etc” (asta fiindcă, desigur, habar nu avea unde le aruncase) mi-am dat seama că făceam ceva destul de fain, că şi Vladimir se oprise din biciclat şi ne privea.
Doar o scânteie de inspiraţie şi joaca a început. Aveam şi nişte reguli: unul arunca, celălalt închidea ochii, apoi săreau gardul(altă mare distracţie, dar sub supravegherea mea, că  gardul era ruginit şi ascuţit ) şi „căutătorul” primea tot soiul de indicaţii în legătură cu locul în care se aflau cheile. Am realizat că jocul mă prinsese şi pe mine, că vorbeam cam precipitat, printre râsete, că eram cu toţii amuzaţi de joc şi că vecinele de parter şi de la etajul 1(cele care tot comentau că nu-mi educ pruncii :D) se uitau şi ele ca la circ. Vreme de aproape o oră am uitat de tot, Vladimir a abandonat bicicleta(şi credeţi-mă, aia e sfântă!) şi ne-am jucat.


    N-aş vrea concluzii moralizatoare, dar e grozav să descoperi că te poţi distra chiar când crezi că nu poţi găsi acolo joacă.

Când alăptarea se declină mai întâi în substantivele dragoste, emoţie, bucurie

...şi mai apoi în nutriţie sau coeficient de inteligenţă. Sau, câteodată, în disconfort (trecător) pentru mamă.


      A trecut ceva timp de când mi-am dorit să scriu despre alăptare şi câte ceva din ce am trăit şi simţit eu în legătură cu această aducătoare de bucurii şi trăiri unice (experienţă). Şi acum, în contexul Săptămânii Mondiale a Alăptării, m-am mobilizat să povestesc cu voi câte ceva, dar într-o manieră foarte intimă şi personală, neştiiţifică, ne-educativă, adesea incoerentă.

Dacă sâmbătă seara se întâmpla să vă găsiţi în zona Cazino Constanţa aţi fi putut zări, pe o bancă, o mămică drăgălaşă care îşi alăpta puiuţul în timp ce discuta cu o puiuţă mai măricică. Lângă ele, zâmbind tâmp a admiraţie, era o femeie(clar părea nebună după faţa blocată în zâmbet) care le urmărea şi care gândea aproape primitiv„Ce minune, natura asta!” Ştiu ce gândea fiindcă aia eram eu. Cu doar zece minute în urmă îl avusesem şi eu la sân pe Filip.

Eram emoţionată şi mi-am adus aminte de o întâmplare de acum vreo doi ani, eu purtându-l pe acelaşi Filip, cum o mămică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Ăla e un mei-tai, nu?” Da, era un mei-tai, dar nu despre asta era vorba. Nu despre identificarea corectă a unui obiect de purtat copilul. Era altceva- un fel de parolă a complicităţii. Ea ştia că eu ştiu că ea ştie. Un fel de salut foarte intim, a(normal). M-a cuprins aşa o veselie interioară că cineva se bucura pentru mine că un copil se lasa purtat de mama lui de-mi venea să mă duc să o îmbrăţişez. M-am abţinut, că Val a zis că nu e tocmai în regulă, dar am regrete şi azi:D

Exact aşa mi-a venit şi mie să mă duc la mămica asta şi s-o întreb: „Alăptaţi?” Mi-am înfrânat din nou pornirea şi am optat pentru zgâirea cu iz tembel. Cred că a simţit şi ea că mă bucuram pentru ei, că a zâmbit la rându-i. „Norocul” meu a fost Filip care efectiv m-a smuls din contemplare împingându-mă spre joacă. Cam asta simt eu despre alăptare. Bucurie. Împărtăşirea ei. Rezonare.Vibraţii.

Eu am fost cu poveşti fericite despre alăptare: cu „chichi” (Vladimir)şi cu „ţiţi”(Filip). E simplu. Mi-am dorit să alăptez venind, culmea, cu ceva prejudecăţi. În sensul că necunoscând partea cu ataşamentul, cu îndrăgosteala(ele sosind după), alăparea era punctul de plecare pentru un copil sănătos, isteţ, dar cam atât. Probabil voi povesti altădată istoria propriu-zisă, dar startul a fost bun şi asta a contat. Şi nu mi-am făcut scenarii deloc, în mod aproape paradoxal, asta findcă obişnuiam să am şi trei-patru variante de „poveste”pentru situaţiile pe care nu le puteam controla eu. Ceea ce a fost bine, pare-se. Nu mă pricepeam să explic ceea ce se întâmpla, ştiam doar că îmi plăcea de-acum(probasem, nu?) să alăptez.

M-am făcut de râs (?!) într-o discuţie despre lapte praf. Nu ştiam că-i zice „formulă”. Am crezut că e ceva ca un medicament formula asta. Apoi(şi nici acum nu ştiu) am zis ceva de cum se prepară. O dădusem rău în bară, că săriseră nişte mămici competente de nu mi-a mai trebuit în veci discuţie despre lapte praf. Mi-e şi frică, zău că da.
Din aceeaşi categorie a ignoranţei mele e şi faptul că nu m-am gândit niciodată cât suge copilul meu (şi iarăşi se vehiculau în parcul în care ne învârteam nişte mililitri care mă ameţeau) şi nici cum arată laptele meu. Ştiam cum e laptele din zilele cu „furia laptelui”, oricum în rest eram toată un lapte, învăluită din cap până în picioare(câteodată mă gândeam că trebuie să funcţioneze ca un fel de cremă de corp), dar nu mă preocupa prea tare dacă”arată bine” ori ba. Dar vedeam cum Vladimir la o lună avea deja cu peste 1,5 kg în plus, iar Filip, fireşte, cu 2:D. Asta-i partea cu hrana - desigur, esenţială. Partea însă pe care nici nu o intuieşti până nu o trăieşti pe pielea ta, indiferent de câţi consilieri în alăptare ai consultat, e aia cu simţitul, cu lipeala.

Toate mămicile care au alăptat sau alăptează(cu sau fără obstacole) pot să confirme: este de necrezut că poţi simţi, nu doar vedea efectiv cum se face mare pruncul şi tu, tu eşti aia care îl face mare, sânii tăi pe care îi priveai cu alţi ochi înainte(doar ca să fii atrăgătoare sau să găseşti cel mai flatant sutien) au devenit ceva incredibil care creşte fiinţe, care transformă bebeluşi în copilaşi, care ştiu să aline, care ştiu să dea exact ceea ce trebuie, cât trebuie, fără ca tu să gândeşti asta. Copilul îi cere, tu eşti numai acolo să oferi ceva incredibil, ceva miraculos, ceva ce leagă. Să simţi cum ţîşneşte laptele cu o secundă înainte de a auzi un scâncet, un „ceva” al puiului care te cheamă. Şi să curgă laptele şi dragostea prin toate canalele firii tale, nu doar prin alea galactofore. Şi să nu rezişti să nu-l pupi, să-l simţi din nou în tine, aşa cum era în burtică, în timp ce sunteţi con-topiţi. Şi el să se afunde în pielea ta. Şi să vă jucaţi, să râdeţi cu priviri. Să te strângă cu mânuţele şi să te simţi undeva plutind de fericire.
Şi de aia mă doare (dar nu spun acum cât)că lucrurile se complică atunci când sunt atât de simple, că firescul e scos din esenţa lui şi mătrăşit.
Tot delirul asta verbal al meu este meschin în comparaţie cu senzaţiile trăite. Am scris dintr-o răsuflare, am simţit însă cât pentru câteva vieţi.

Mă scuzaţi, Filip mă cheamă. Ştiţi voi